Madridul - un răspuns întârziat

Mă uităm la chipurile acelor oameni necăjiţi, deveniţi acum săraci într-o străinătate din ce în ce mai neagră. Izolaţi, dezamăgiţi şi pustiiţi. Spania, Madridul, a devenit chiar spectrul uciderii oricărei speranţe. Nu ştiu de ce, dar în doar câteva secunde, acest oraş mi s-a relevat ca o imensă durere... Mi-am aminit de cele câteva zile petrecute pentru prima dată în Madrid, acum câţiva ani. A fost, atunci, un fel de cădere în neant; o alegere de moment, pe care până acum n-am înţeles-o. Multe lucruri, multe acţiuni "ne petrec", multe situaţii trec peste noi, fără ca ele să-şi arate atunci vreun sens. Nu înţelegem ce ni se întâmplă. Nu suntem capabili să căutăm în adâncurile noastre eventualele semnificaţii ale locurilor unde ne aflăm. Sunt locuri în care nu ne simţim "noi" înşine. Care ne apasă, fără să ştim de ce, dar dacă vom fi "atenţi" şi ne vom putea aminti, poate vom înţelege, peste ani de ce un loc ne respinge şi ne înfricoşează, iar altul ne cheamă şi ne primeşte cu braţele deschise... Puteam, la fel de bine să aleg oricare alt oraş: iubesc Roma,- calda şi luminoasă, Salzburg-ul, cu farmecul şi cafenelele sale, dar nu: mă aflam "întâmplător" la Madrid şi mă plimbăm absent, printre tineri vulgari, studenţime americană idioată, printre oameni murdari, parcă "improvizaţi". Femei păroase, bărbaţi groşi, cu bube pe faţă. Am trecut pe lângă Institutul Cervantes şi bărbaţii mi se păreau nişte Sancho Panza tuciurii şi dezabuzaţi. Nu-mi plăcea deloc ceea ce vedeam, şi asta îmi dovedea că nu alesesem bine oraşul în acea călătorie: o neglijenţă neaşteptată, străzi murdare, tineri care par mai degrabă golani jalnici, ţigănoşi. În blocuri, ca şi în România, haine întinse la uscat, atmosferă copleşitoare, în general, şi datorită imaginii catedralelor deloc vesele, de un baroc pretenţios, greoi şi opresiv. Aşteptam altceva, dar amorţirea şi apăsarea înspăimântătoare, parcă am simţit o la fel şi în San Francisco Grande, şi în San Isodro. Nu mi-a dispărut senzaţia asta, decât când mi-am purtat paşii pe Alcala şi Gran Via, sau în Plaza Mayor, locuri mai largi, mai luminoase, mai umane... Swedenborg spune că avem, în faţa noastră răspunsurile la toate întrebările pe care mintea noastră le poate imagina, dar că nu recunoaştem aceste răspunsuri, tocmai pentru că avem alte răspunsuri false, preconcepute, în minte. Oare ce răspunsuri căutam eu în acel Madrid, în timp ce mă plimbam pe străzile cu nume sonore, Ortega y Gasset, Ramon de la Cruz, din cartierul Salamanca, apoi prin faţa muzeului Prado, în care n-am intrat, deşi ştiam că dincolo de zidurile lui se odihnesc pânze de Murillo, Zurbaran, Velasquez, Turner, Goya, Hogarth şi atâţia alţii, flamanzi (care îmi plăcuseră dintotdeauna mai mult decât oricare alţii!), pe care le văzusem doar în albume frumoase? Oare ce false răspunsuri aveam atunci, când treceam în jos, dinspre Puerta del Sol, pe lângă Hotel Asturias, apoi tot coborând în atmosfera aceea de ţigănie generală spre Institutul Cervantes, fixând în memoria ochilor, în vitrina unui magazin Omega, o brăţară frumoasă, de piele împletită? Aşteptăm oare, într-adevăr ceva? Şi dacă da, atunci de ce n-am înţeles nici acum de ce aşteptarea este poate cel mai tulburător sentiment uman? Acum, când mă gândesc retrospectiv la acele câteva zile petrecute în Madrid, îmi dau seama că, totuşi, s-ar cuveni să înţeleg. Ar trebui să-mi înlocuiesc răspunsurile false cu altele, adevărate. Dar cum se face asta? Swedenborg nu ne spune cum să facem să nu mai credem în vise frumoase. Aşa au visat, cu siguranţă şi românii necăjiţi pe care i-am văzut în filmul despre care vorbeam. Chateaubriand, în "Amintiri de dincolo de mormânt", spune că o lume se năruie în propriul ei sfârşit şi că el, o umbră între umbre, va scrie despre ceea ce îşi aminteşte despre distrugerea ei. Poate că doar asta facem, spune comentatorul Manguel: ne aducem aminte. Dar oare, alăturarea aceasta de imagini şi cuvinte serveşte unui scop? Oare, spun eu, ne va ajuta această alăturare să înţelegem ce anume am făcut cu viaţa noastră? Vom şti, oare când am greşit? În care moment al vieţii noastre am distrus totul, cu zâmbetul pe buze? I-am privit pe sărmanii români în documentarul acela, cum refuzau să-şi înţeleagă propria sărăcie, copleşiţi de propria dezrădăcinare. Nu ştiu ce anume au înţeles ei, dar eu revăzând acum cu ochii minţii Madridul ostil de acum câţiva ani am înţeles, în sfârşit ceea ce nu înţelesesem atunci, anume: cântecul Omarei Portuondo, "Adios Felicidad" şi fraza Anei Beciú, din "Ronda del noche": "Iubirea se întâmpă când mângâiem suprafaţa texturată a unei ţesături, când ceva se spune cu mâinile sau cu gura. Gura foloseşte poveşti pentru a mângâia, face să apară texturi împrăştiate, care se pot citi cu glas tare. Dar aproape nimeni nu ştie să citească."