Mai există o şansă

Mai există o şansă
Acum câţiva ani, în prima zi a anului, mă aflam în Austria, la Bad Ischl, un sătuc, am putea spune noi, un sat urbanizat, o bijuterie a ceea ce poate însemna viaţa urbană, în accepţiunea modern-europeană a termenului.
Stăteam într-o cofetărie şi priveam afară nămeţii impresionanţi când, deodată, pe uşa cofetăriei a intrat un grup numeros de tineri, băieţi şi fete care nu aveau 25 de ani. Entuziaşti şi exuberanţi, majoritatea perechi. Erau îmbrăcaţi elegant: băieţii, aranjaţi la patru ace, purtau costume, cravate şi, cu maximă politeţe, îşi ajutau prietenele şi colegele să-şi scoată paltoanele, apoi le instalau cu grijă pe scaune, aşteptând-o pe una dintre multele şi atentele chelneriţe, îmbrăcate şi ele cu toată sobrietatea uniformei de sărbătoare. A fost, pentru mine, o imagine şocantă. Mă obişnuisem cu imaginea tinerilor neîngrijiţi din ţară. O mare de teribilism şi de prost gust, desuetudine şi copierea la indigo a “costumaţiilor” vulgarizante ale negrilor hip-hopişti americani, a hipioţilor de altădată, dar, cel mai mult, a unor imaginari soldaţi ai norocului, în mizeria unei cazărmi imaginare, alta decât propria cutie craniană. Nu mi-am stăpânit curiozitatea şi am întrebat-o pe “fräulein” cofetăreasa care, cu cel mai normal aer, mi-a spus că tinerii vin de la concertul filarmonicii locale de anul nou.

Deci aşa: un sătuc care avea o filarmonică şi care, ca în capitală, la Viena, susţinea un concert în prima zi a anului. O comunitate mică, dar care are, iată, şi o tânără “elită”. N-am văzut asta în România până acum, deşi erau semne ca o asemenea categorie să se nască. Apoi, deodată, elitele au început să se compună din “nouveaux riches” needucaţi, ai căror copii intrau în atenţia publică mai ales pentru fapte reprobabile.

Nu mică mi-a fost bucuria, însă, duminică seara, când am primit invitaţia dlui Mircea Buteanu de a vedea împreună, la clubul d-sale, “Diesel”, o reprezentaţie de improvizaţie teatrală. Cum nu mă duc “la un suc” pe terasele Clujului, am ales să văd acest spectacol. Şi am avut bucuria de a constata că adevăratul spectacol a avut loc în sală, şi nu pe scenă. Am văzut acolo un tineret comparabil cu cel din Austria. Băieţi şi fete îmbrăcaţi excelent, ca pentru o reprezentaţie de teatru, cu un comportament impecabil. Cu dorinţa afişată de a participa cu tot sufletul la reprezentaţie. Pe câţiva dintre ei îi remarcasem încă de mai multă vreme prin acea exuberanţă tinerească, amestecată frumos cu un fel de seriozitate necesară unui tânăr care îşi ia viaţa în propriile mâini. Pe care nu mulţi din această generaţie o au. De multe ori e greu să-ţi dai seama care dintre ei merită sau nu încredere, fiindcă sunt mulţi care disimulează perfect, ca după un timp să-ţi dai seama că şi-au bătut joc de încrederea pe care cineva le-a acordat-o. De data asta, sala, în ansamblul ei, umplută la maximum de o mare de tineri frumoşi a fost mai interesantă decât improvizaţia teatrală, cam modestă, ca să folosesc un eufemism. E, zic eu, un motiv de bucurie.

Că aceşti tineri există şi că fac şi vor face bine oraşului acesta. Şi, nu în ultimul rând, trebuie să-i mulţumim pentru că aceste lucruri se petrec aievea în oraşul nostru dlui Mircea Buteanu (el însuşi un rafinat consumator de jazz, teatru şi artă, în general), care a înţeles să aducă teatrul mai aproape de tineri. Şi că nevoile acestei generaţii sunt, după cum se poate constata cu bucurie, şi altele decât ale acelora care de obicei dezamăgesc. Este semnul cel mai clar că oraşul acesta mai are o şansă. Că ţara asta mai poate spera. Că mai există o şansă.


Comenteaza