“Marea” cultură română, înainte şi după Marino

Pentru mulţi dintre cei care au citit volumul de memorii ale celui care a fost Adrian Marino, (şi pe care nu mai este nevoie să-l prezint aici) e din ce în ce mai clar că o aşteptată dezbatere publică a acestui amplu text cu siguranţă nu va avea loc niciodată.

Cartea lui Adrian Marino, pe care, fără îndoială, o vor critica majoritatea “intelectualilor” cunoscuţi şi “scriitorilor”, în mare parte aceiaşi şi înainte, şi după 1989, este mai mult decât o carte de memorii. E, dacă doriţi, un act de stabilire al unui mare şi trist adevăr, ştiut şi nespus niciodată până acum. Este vorba despre felul cum a arătat şi cum arată şi în momentul de faţă cea mai mare parte a aşa-zisei elite intelectuale româneşti.

 

Regretând că încă din timpul detenţiei ar fi trebuit să-şi dea seama că fibra etnică profundă a poporului român – “tracă”, “orfică” sau altfel – este eminamente lirică, fiind convins că însuşi Orfeu a fost... trac ... a avut “norocul” să dispară cu câţiva ani înainte de actuala cădere morală şi economică a ţării şi a poporului nostru. “Cântăm din frunză de două mii de ani şi istoria (lipsită de orice poezie) trece nepăsătoare peste noi sau pe lângă noi. Şi ne calcă mereu în picioare”. Cartea d-lui Marino e, poate (cu nota de subiectivitate a unei cărţi de memorii), cea mai adevărată istorie, începând cu perioada proletcultistă şi până astăzi, a ceea ce a însemnat şi încă mai înseamnă “intelectualul şi scriitorul român aflat sub vremi”; al acelui intelectual mediocru, arogant, parvenit.

 

Vulgar iremediabil, de o golănie totală ca atitudine sufletească şi stil. Marino lua, pe pielea lui, contact cu o nomenclatură culturală care se dovedea tot mai mult de o rară insolenţă, suficienţă şi agresivitate. Marino este singurul care pe parcursul a mai bine de cinci sute de pagini a făcut o analiză a unei realităţi (care zi cu zi i-a măcinat viaţa); un fel de “pseudofiziologie” de tipul celor din trecut. O schiţă de psihologie, tipologie şi sociologie a omului de litere român. Cu defectele sale congenitale, de totdeauna, mult agravate, deformate, desfigurate de sistemul comunist.

 

Este singura carte din cultura română care stă mărturie prin autorul ei care afirmă (cum o făcea şi în timpul vieţii în prezenţa prietenilor!) un adevăr crunt: ierarhiile tenace şi false dinainte de 1989 fac istorie şi în vremea noastră. “Nu am citit încă un studiu despre mentalitatea scriitorului sub regimul comunist”, afirmă marele erudit. Iar ceva mai jos: “Se va găsi un scriitor de talent care să facă portretul acestui profitor oportunist, ipocrit şi cinic”. Acesta este “materialul” uman-scriitoricesc, dar şi politic, pe care marele cărturar, figură cu adevărat europeană, îl descrie pe parcursul acestor uluitoare pagini, începând cu epoca stalinismului, cu compromisul ordinar al “marelui” George Călinescu şi continuând cu detalii - spre disperarea mai tinerilor -, cu portrete de “intelectuali de vază” din timpul nostru. Un timp în care “... poţi deveni «erou naţional» fiindcă ai fost «deportat» 8 (opt) luni în localitatea urbană Tescani, în judeţul Bacău, ca muzeograf, precum Andrei Pleşu” sauîn care “d-l H.-R. Patapievici a devenit alt «erou naţional» numai după 29 de ore, petrecute teribil de «incomod», este foarte adevărat, în Jilava”.

 

 “Nu puteam să nu-mi amintesc, - continuă Marino -, că eu am stat, mai bine de doi ani, în aceeaşi Jilavă. Mii, zeci de mii de prizonieri politici au «stat» chiar şi mai mult. Mult mai mulţi ani, uitaţi şi ei. Şi nimeni din ei n-a devenit o, vai! erou naţional”. Nu sunt uitaţi nici d-nii Cristian Preda (pe care Marino, încă de pe atunci, îl numea liberal între ghilimele) şi Liiceanu, astăzi intelectualii favoriţi ai Cotroceniului.

 

Nu vreau să intru în detalii, doar să subliniez că asemeni lui Adrian Marino, al cărui demers făcut de la înălţimea personalităţii sale culturale, recunoscute în întreaga lume (dar infinit mai puţin în propria ţară!), au mai fost scriitori tineri care au publicat cărţi al căror subiect se apropia de cel al “mărturisirilor” acestuia: un Sorin Adam Matei cu “Boierii minţii”, un Ciprian Şiulea cu “Retori, simulacre, imposturi” sau “Noii precupeţi – intelectualii publici din România de după 1989”, a lui Adrian Gavrilescu.

 

Numai că aceste cărţi au fost “zidite” în tăcere. Prea puţină a fost critica, prea “liniştită” a fost receptarea publică. Gaşca “boierilor minţii” a acţionat în sensul acesta după “modelele” descrise atât de bine de Adrian Marino. Şi poate că e mai bine că acest mare savant român nu a mai apucat să vadă osanalele pro prezidenţiale ale “elitei intelectuale”, iar în librării greţoasele rafturi ticsite cu CD-uri, cărţi, filme, înregistrări ale membrilor “găştii” care pare să vrea neapărat să intre în istoria culturii în acest fel...

 

 Numai că peste cartea lui Marino sper să nu se treacă atât de uşor cum şi-ar dori unii. Cred că este mai mult decât necesară o amplă dezbatere publică pe marginea acestor memorii, cel puţin din respect pentru tot ceea ce a însemnat în cultura română, europeană şi mondială cel care a fost Adrian Marino, atâţia ani contemporan cu noi.