Şi încerca să le demonstreze că televiziunea e un produs bun, viabil, important pentru oameni.
Reclama respectivă era alcătuită doar dintr-un text: “înainte de televiziune, două războaie mondiale. După televiziune, niciunul”. Da, aşa e, de când a apărut televiziunea, oamenii se cunosc mai bine, conflictele se pot discuta în faţa tuturor şi se pot negocia, ce mai, televiziunea e un instrument al păcii.
Da, dar poate la alţii. La noi sloganul ar putea fi modificat. “înainte de televiziune, nici o mineriadă. După televiziune, două, trei!”. La noi lucrurile nu se simplifică, nu se clarifică, mai degrabă se complică, se inflamează, televiziunea fiind instrumentul numărul unu folosit în manipulări. Fără televiziune, de pildă, mineriadele nu erau posibile. Şi nici lovitura de stat suprapusă peste revoluţia (televizată) din ‘89. Iliescu (şi nucleul său dur de activişti PSD) a venit la putere prin studiourile televiziunii şi, tocmai de aceea, ştie cât este de important să stăpâneşti televiziuni. Chiar dacă pentru asta te asociezi cu liliputane forţe politice. Trebuie să ai mereu la îndemână un studio gata să te servească. Aşa se menţine puterea.
Chiar dacă nu a câştigat, PSD guvernează ţara. La televiziune, e drept. La Cotroceni e Băsescu, dar la cârma TeleRomâniei se află, prin interpuşi, tot Ion Iliescu. El e telepreşedintele de onoare al ţării. Sigur, noi îl vedem ba pe Ponta, ba pe Crin Antonescu, ba pe Năstase. Dar ei nu sunt decât nişte portavoci ale lui Ion Iliescu.
“înainte de televiziune, nici o mineriadă. După televiziune, mineriade câte pofteşti”. Iar la butonul acestora stat, mereu, nea’ Nelu. Şi acum, în aceste zile, de fapt, firele gândirii şi acţiunii de destabilizare a guvernului actual şi a lui Băsescu duc la Ion Iliescu. De fapt, el nici nu trebuie să spună nimic, pentru că şi-a dat gândirea în franciză unor politicieni mai tineri. Care politicieni recurg la tot arsenalul Tătucăi pentru a scoate lumea în stradă.
Cel mai reuşit moment din ultimele zile a fost, de bună seamă, mineriada cu pensionari de la Cotroceni. Iar dacă nu ar fi fost televiziunile, cu stilul lor de a filma deformat, cu alarmiştii la locurile lor, în studiouri, această mineriadă pendulând între dramatic şi ridicol nu ar fi avut loc. Se ştie că poţi filma o mulţime imensă dintr-un unghi care să o facă nesemnificativă. S-a folosit mult asta la demonstraţiile opoziţiei democratice din anii ‘90. Tot aşa, poţi filma un pâlc de oameni dintr-un unghi înşelător, în aşa fel încât să pară fragment dintr-o mulţime impresionantă.
Aşa a fost pregătită prima mineriadă cu mineri, apoi următoarele, tot aşa văd că este instrumentată prima mineriadă cu pensionari. Aşa cum printre minerii din iunie ‘90, apoi printre cei din mineriadele următoare, au fost infiltraţi “oameni de bine” şi “tovarăşi de nădejde”, chiar securişti, şi acum, printre pensionarii adunaţi la Cotroceni s-au aflat şi câţiva gata să aprindă fitilul, să pornească răzmeriţa vârstei a treia.
Tot în campania despre care am vorbit la început, mai era un slogan pe care l-am reţinut: “Dacă nu ar fi televiziunea, cum am şti unde să ne aşezăm canapeaua?”. La noi e puţin schimbat: dacă nu ar fi televiziunile, cum am şti cine ne manipulează?
