Mintea de pe urmă a babelor piromane

E o icoană, o reprezentare vie a unei anumite şcoli de presă, un personaj care poate simboliza, concomitent şi chiar de unul singur, ultima generaţie de jurnalişti ai perioadei comuniste şi prima din noua orânduire original-democratică.

 A condus “Adevărul”, a depăşit treptat stadiul de palimpsest, prin care transpăreau odele catifelate care au adus gloria “Scânteii” de odinioară, i-a dat o formă coerentă şi uşor de recunoscut, l-a poziţionat ferm ca ziar de stânga, într-un sistem politic abulic şi debusolat pe spectrul ideologiilor.

După cumpărarea ziarului de către MediaPro-ul controlat de Adrian Sârbu, “Gândul” pare să-şi fi pierdut identitatea – paginare alambicată, puţine exclusivităţi, investiţii mari, dar fără reflectare suficientă în creşterea audienţei –, doar privirea aspră a pleşuvului crucişător mai convingea oamenii să cumpere ziarul.

Plecarea sa este un bun pretext pentru reflecţie asupra presei scrise naţionale de la noi. Tabloidele cu şiruri de ţâţe pe pagina 1, ziarele de “sport”, pline de ştiri şi interviuri imaginare cu vedetele de maidan şi borfetele din dotare, plus puţinele, dar notabilele excepţii de cotidiane quality care au recurs la trucurile cu inserturi de cărţi şi DVD-uri sunt singurele care cresc, uşurel.

Restul titlurilor scad, uneori vertiginos, şi se apropie încet, dar sigur, de inevitabila extincţie. Pagubă-n ciuperci! în definitiv, sunt semnele unei consolidări a afacerilor de presă, pe modelul pieţelor din întreaga lume civilizată spre care tânjim. Dacă o fi bine sau rău, asta nu o vom şti decât peste câţiva ani.

Un singur lucru nu pare să priceapă nimeni: presa informează şi formează opinia publică, astfel că îndeplineşte un rol esenţial de modelare a orientărilor politice şi ideologice într-o societate. Presa face politică, oricine orice ar zice, iar asta e normal să se întâmple: este vehicul de idei, ordonator de ideologii, barometru al proiectelor oamenilor politici, prin expunerea publică, apoi creator şi moderator de opinie publică, dovedindu-se uneori decisiv şi în campaniile electorale.

Clivajul ideologic în presa românească a dispărut, odată cu devoalarea guzganului rozaliu din peniţa lui CTP. Momentul era martie 2005, cu puţin timp înaintea dezintegrării redacţiei de la “Adevărul”, cu toate păcatele lui, ultimul ziar de stânga din România.

Astăzi, presa scrisă şi audio-vizuală, portaluri de ştiri sau blog-uri, chiar şi poiana lui Iocan de la colţul blocului, spumegă convulsiv într-o singură gamă: pro sau contra Băsescu. Preşedintele a încetat să fie un om, din clipa când a devenit subiectul acestei prese: fie e înger, fie e demon, tertium non datur.

Umorile magnaţilor de presă şi ale celor câţiva manageri de presă care mai taie şi spânzură prin redacţii de capul lor dictează o politică editorială de guerrillă, pe calapodul iacobinilor: cine nu-i cu noi, e împotriva noastră. Interesul meu = interesul public. “Ba pe-a onorabilei dumneavoastră mame, stimate domn!” – crezul suprem. Presa de atitudine – o jalnică reîntrupare a sistemului politic în paralel cu care evoluează.

Publicul-amibă respiră aerul infectat al unei clase politice fără cap şi coadă, care nu mai crede în nimic şi nu exprimă nimic. Discursul e gol de conţinut politic şi cuprinde doar strigăte guturale, feţe încruntate, buze crispate şi ochi injectaţi. Politicile a dispărut din discursul politic, deodată cu proiectele care ar fi trebuit să îmbrace ideologiile seci ale partidelor.

 Arareori, câte o ştire pare să mai îmbune peisajul: Vasile Dîncu iese la bătaie şi candidează pentru preşedinţia filialei Cluj a PSD. “Ideologul” a ajuns să fie un compliment incomparabil pentru un om politic, fiindcă este singurul care crede în ceva, printre toţi ceilalţi care nu mai cred în nimic, pe o scenă politică golită de înţeles. Demersul său

don-quijotesc are drept ţintă faptul de a reda stângii româneşti partidul pe care l-a pierdut în 1948 şi nu l-a mai recuperat de atunci. Iar cele mai crunte lovituri la ficaţi le primeşte şi le va mai primi chiar din partea auto-intitulatei stângi, păstorită de bufonul circului, cunoscut în cercurile sus-puse cu apelativul undercover de Prostănac.

Doar câte un politician coerent şi sănătos la minte – pasăre rară – şi o presă care să-şi aducă aminte cum se utilizează cinstit şi, deopotrivă, profitabil a patra putere în stat pot să pună din nou un strop de ordine în haos. Să se transforme în moşul înţelept care, când ţara arde şi baba se piaptănă, pune mâna aspră pe extinctor şi calmează văpaia.