Miopia politică - Studiu de caz: Modificarea Constituţiei

Modul în care are loc dezbaterea (sau ce o fi ea) privind modificarea Constituţiei arată perfect ravagiile acestei boli de care suferă politica românească: miopia politică.

 în viaţa medicală, miopia este o afecţiune care face dificilă vederea la distanţă. în viaţa socială şi politică, ea este o boală care face ravagii pentru că îmbracă multe forme: de la lipsa vederii de perspectivă, la narcisism politic, de la izolarea în sediul partidului, la închiderea ochilor la propriile greşeli. Miopia aparţine întotdeauna politicienilor şi niciodată amărâţilor de consumatori ai politicii, cum le place unor politicieni să creadă. Ea loveşte, ca o epidemie, puterea politică, dar nu dispare nici prin tratamentul cu carantina de opoziţie. Miopii pot fi tineri ori bătrâni, bărbaţi sau femei. Miopia politică înseamnă a rămâne centrat pe propria ta viziune, pe propriul discurs, a rămâne încremenit în proiect. Pentru miopii din politică reacţiile beneficiarilor politicii nu contează decât sub forma degradată a votului, cetăţeanul nu este privit niciodată ca partener.

 

Să luăm câteva componente ale dezbaterii care ne pun în lumină mecanismele gândirii politice afectate de miopie politică.

 

1. Dezbaterea nu este structurată, este mai mult o întrecere de vizibilitate. Atât proiectul formulat de guvern, cât şi poziţiile partidelor par doar a fi elemente din lupta cine a fost primul sau cine iese primul cu o anumită propunere. Nici nu se pune problema posibilităţii de consens pe o anumită idee, potenţialul demagogic al ideii este mult mai important. Reducerea politicii la competiţie este o formă de miopie care modifică structural orice întreprindere a politicii noastre.

 

2. Iniţiativa de modificare a fost generată de competiţia politică, nu a apărut din vreo urgenţă sau dintr-un studiu de impact, rod al cercetării sau gândirii marilor specialişti. Dar asta nu contează, personal sunt de acord că este nevoie de o modificare, ca parte dintr-un proiect de modernizare radicală şi decisivă a statului român. Dar, să fim realişti, reducerea numărului de parlamentari şi unicameralismul au fost o mişcare strategică inteligentă a preşedintelui Traian Băsescu, în faţa uriaşei coaliţii născute împotriva lui.

 

Nu nevoia de unicameralism a câştigat, ci încrederea în preşedinte sau cuvântul lui, cultura noastră politică nefiind încă funcţională în evaluarea proiectelor de viitor. Acum ar fi normal ca Preşedinţia şi Guvernul să analizeze cu adevărat impactul acestei modificări asupra sistemului politic românesc, reprezentării teritoriului, efectul asupra gestionării din perspectiva diversităţii etnice, efectele asupra sistemului de partide, consolidarea dezbaterii proiectelor de legi, impactul economic asupra bugetelor, impactul asupra creativităţii legislative, producţiei de legislaţie etc. Aici ar trebui să vină specialiştii şi să facă studii aplicate. Poate că, în negociere şi cu ceilalţi parteneri politici, această hotarâre, validată prin referendum, să sufere modicări, mai ales că este destul de puţin previzibil să treacă în actuala formă. Preşedintele şi PDL au câştigat bătălia politică, războiul electoral, dar după răboi pacea trebuie să elimine, pe cât se poate, efectele războiului.

 

3. Nu văd rolul intelectual al marilor nostri constituţionalişti, despre care auzim că există. Toată dezbaterea este exclusiv politică, partinică. Discuţia, republică parlamentară vs republică prezidenţială, nu are loc decât prin intermediul obsesiei Băsescu, obsesia respingerii sau obsesia adulaţiei. Traian Băsescu trebuie exclus din discuţie atât timp cât nu facem un demers istoric. Cei zece ani de mandat vor deveni, în scurt timp, istorie. De ce mai pierdem timpul cu spaima de despotism băsescian? Nu ar fi mai bine să cântărim serios ce poate face Parlamentul în cultura şi societatea noastră, ce a făcut, cât este de credibil, cum am putea creşte credibilitatea lui şi să comparăm cu forţa personalităţilor în istoria noastră politică?

 

Dacă am face un inventar al evoluţiei “producţiei” de iniţiative legislative, comparativ cu cele ale Guvernului, iniţiativele individuale vs iniţiativele de grup, am înţelege unele mecanisme de substanţă ale funcţionării acestei instituţii. Dacă am compara activitate CPUN cu cea a bicameralului de acum, oare ce am observa? Să comparăm apoi rolul preşedinţilor sau diferitele modele de activitate prezidenţială şi efectele activităţii preşedinţilor asupra schimbării sau stagnării reformei statului şi instituţiilor.

 

Au fost preşedinţii României frână sau motor al modernizării statului şi României după revoluţie? Dar premierii României ce au adus nou sau ce rol au avut? Conflictul care se naşte câteodată între Palatul Victoria şi Controceni de unde vine, ce efecte are? Cum s-a născut conflictul din parlament şi preşedinte în ultima vreme, ce rol au avut oamenii, ce rol au avut partidele? Dar grupurile de afaceri sau cele interlope? Ce rol au avut concentrarea grupurilor de presă şi naşterea marilor trusturi pentru coagularea unor alianţe politice? Care sunt resorturile bătăliei dintre preşedinte şi trusturile de presă, ce rol are justiţia, aici? Scandalul Voicu ce ne arată, în ceea ce priveşte funcţionarea instituţiilor şi statului de drept, adică ceea ce trebuie reglat prin Constituţia nouă?

 

Sunt poate 0,001% din întrebările pe care ar trebui să ni le punem pentru a putea să evaluăm diferenţele dintre proiectul unei republici parlamentare şi cel al republicii prezidenţiale.

 

4. Dacă nu putem să discutăm despre republica parlamentară fără să facem abstracţie de actualul parlament, atunci avem tot o perspectivă mioapă. Trebuie să facem un efort de a privi în viitor: eventual chiar cu speranţa că noile generaţii de politicieni vor avea mai multă specializare, responsabilitate, poate chiar motivaţia de servire a interesului public. Nu putem ucide ideea de parlamentarism din viitor, fără o analiză şi doar pe motivul că Parlamentul de acum este unul cu care nu ne putem mândri. Faptul că se opune preşedintelui, uneori peste limite, sau Guvernului este şi o reacţie la activitatea acestora şi o practică de echilibru. Din păcate, în ultima vreme a fost o rezistenţă conservatoare, dar, în viitor, Parlamentul poate fi cel care se va lupta pentru modernizarea României. De ce să nu facem un efort de a vedea la distanţă?

 

5. Miopie este să nu putem analiza obiectiv opţiunea unei republici semiprezidenţiale sau prezidenţiale fără a face abstracţie de Traian Băsescu şi reziduurile resentimentale din luptele electorale duse de partidele politice din opoziţie cu actualul preşedinte. PDL insistă uneori cu accente comice pe ideea unei republici prezidenţiale mai mult ca să-i facă pe plac preşedintelui, cel puţin aşa interpretează presa. Ca interes politic, strategic şi tactic, sunt cele mai mari şanse ca, după atâtea guverne Boc şi după două mandate de cinci ani pentru Traian Băsescu, erodarea ar putea să facă ca PDL să nu mai poată să dea un preşedinte în viitorul deceniu. Cele mai mari şanse le poate avea PSD pentru această funcţie, doar că ei exclud din start o republică prezidenţială. Putem să nu credem în rolul personalităţilor în istorie, dar eliminând preşedintele din jocul politic ne opunem unei dorinţe a românilor, dar, mai grav, eliminăm o oportunitate, un scenariu de viitor fără nici o analiză. Să eliminăm opţiunea pentru o republică semiprezidenţială doar pentru că o propune PDL?

 

Sigur, toate acestea sunt scenarii, dar viitorul se construieşte prin scenarii.

Istoria a dat o lecţie politicienilor că nu trebuie să ne gândim strict la prezent când modificăm Constituţia pentru că nu întotdeauna este pentru cine se pregăteşte. Adrian Năstase şi Ion Iliescu s-au înţeles pentru un mandat de cinci ani al preşedintelui, iar acum constată că, din opoziţie privit, mandatul de cinci ani este mult prea lung.

 

6. Dacă miopie politică înseamnă ca fiecare să rămână la punctul lui de vedere, indiferent de ceea ce se întâmplă, o supermiopie (asta nu e termen medical!) este să se elimine din calculul dezbaterii şi revizuirii toate acele lucruri care nu-i interesează pe politicieni pentru că nu se referă la competiţia dintre ei sau lupta pentru putere, adică toate chestiunile funcţionării statului în relaţia cu cetăţeanul şi cu interesul public.

 

L-am văzut pe premier vorbindu-le parlamentarilor doar despre lucrurile care reprezentau interesul lor politic direct: distribuţia puterii, cum se dizolvă sau se supendă actorii politici unii pe alţii, cum se se aleg, samd. în fond, asta este substanţa dezbaterii propuse de clasa politică. Dar Constituţia înseamnă mai mult, înseamnă modul în care statul reglează viaţa socială, cum investeşte statul în viitor şi ce face cu moştenirea trecutului. Poate că deschiderea unui Forum Naţional Constituţional cu propuneri de la întreaga populaţie ar îmbogăţi mult proiectul şi consistenţa dezbaterii publice.

Trebuie să vedem dacă vrem o Constituţie suplă sau una rigidă, cum spun constituţionaliştii din alte ţări, dar nu vom avea niciodată o dezbatere publică sau un rezultat bun fără a pune în discuţie temele esenţiale ale regulilor interacţiunii cetăţeanului cu statul român.

 

Marea eroare în acest proces de modificare a Constituţiei este că revizuirile propuse urmăresc doar chestiunile de MECANICĂ A PUTERII.

 

Această centrare a politicii pe ea însăşi este un semn că politica nu vede decât în curtea ei, nu vede la distanţă şi nici în profunzimea spaţiului social. Riscul este ca noua Constituţie să fie una rezultată din războaiele politice ale trecutului recent şi aplicabilă doar unui prezent care devine, cu fiece clipă, trecut. Dar cu viitorul cum rămâne?