Naivitatea, ca o condamnare...

“Naivität ist ein betragen, wo man nicht acht darauf hat, of man von anderen beurteilt wird” - spune Kant în “Menschenkunde”, ceea ce se traduce astfel: “Naivitatea este o purtare prin care nu bagi de seamă că vei fi judecat de alţii.”

Pornind de la această cutremurătoare frază, putem, aşadar, să ne imaginăm că mulţi dintre noi, cei care nu găsim nici o satisfacţie sau motivare în a judeca pe alţii, suntem într-atât de naivi încât să credem că în chestiile fundamentale pe care le purtăm în noi, gânduri, sentimente, principii, putem avea dreptate. Putem, cu alte cuvinte, să credem, cu toată fiinţa noastră, în propriile adevăruri. Ceea ce nu ştim, însă, este că a fi naivi este mult mai îngrozitor decât a fi, pur şi simplu, proşti.

A fi naiv, din nefericire, înseamnă să nu ştii, să nu crezi vreodată ca cineva, un altul, din cei mulţi, cu care nu ai nimic în comun, să ajungă să te judece. Şi, sunt, din nefericire, atâţia oameni dispuşi să judece în necunoştinţă de cauză, fără să se gândească ce dezastru pot declanşa cu judecăţile lor, fiindcă aceste judecăţi nu rămân aşa, suspendate în eter. Căci dacă aceste judecăţi ar rămâne la nivelul de opinii personale, asta n-ar deranja pe nimeni. De opiniile unora sau altora, exprimate liber, poţi ţine sau nu seama, bazându-te pe propria judecată. Dar când judecăţile şi implicit verdictele acestea clamate de unii cu titlul de reguli pe care trebuie să le respecţi ajung să distrugă pe alţii, atunci...

Ce mai rămâne dintr-un om când acceptă ca altcineva, orice şi oricât de mult ar însemna acesta pentru el, să-i traseze un drum sau altul în viaţă? Cred că în momentul acesta sunt prea mulţi dintre noi care din motive de respect sau teamă aleg să respecte adevăruri care nu le aparţin. Cred că nimeni nu este deţinătorul adevărului, ci doar al propriului adevăr, a cărui “valabilitate” este la fel de “personală”. Sunt convins că fiecare om trebuie să spună ce este el, ce crede, pentru că, într-un fel, adevărul unui om despre el însuşi este exact suma tuturor acestor opinii.

Un adevăr pe care ar trebui să-l respecte toată lumea din jur, de la cei mai apropiaţi şi până la ultimul duşman. Fiindcă acesta este maximum de respect pe care, din orice poziţie te-ai afla faţă de acel om, de părinte, frate, prieten, duşman, poţi să i-l acorzi. Acela de a-i respecta propriul adevăr. Adevărul general uman, singurul care este obligatoriu. Când acest adevăr nu-ţi este respectat treci printr-un moment de derută şi descumpănire. Momentul în care trebuie să iei decizii.

În ce te priveşte şi în ce-i priveşte pe alţii. Sunt acele momente în care judecata altcuiva te timorează şi nu mai ştii cine eşti. Iar atunci trebuie să te gândeşti atent la cei care vor suferi, la rândul lor, în urma deciziilor tale, dacă ei există, într-adevăr, sau dacă asta contează, într-adevăr, pentru tine. E necesar în momentele acelea, cred, să-l cauţi în tine pe cel ce eşti, sau pe cel care ai fost. Cu cât descoperi, deasupra a tot şi toate, cine eşti, cu atât ai mai multe şanse să-ţi înţelegi sau să-ţi descifrezi propriul destin. A urma adevărul altora, oricât de bine intenţionaţi ar fi aceştia, înseamnă a accepta un bilet de tren anume şi implicit a privi doar acele peisaje ale acelui traseu, de la gară la gară, de a respecta acele opriri, mai lungi sau mai scurte, ca şi când aceasta ar fi propria alegere. Dar ce te faci atunci când îţi dai seama că acesta nu e drumul tău şi constaţi că nu te mai poţi da jos din tren? Şi, chiar dacă ai coborât, te trezeşti într-o mirişte seacă, din care nu ştii cum să (mai) ajungi la propriul tău drum, la propriul tău adevăr?

Cu siguranţă că în România mulţi oameni sunt nefericiţi. Unora nici nu le pasă prea mult de cât sau ce anume înseamnă pentru ei sau pentru ceilalţi propriul lor destin, propriile lor alegeri. De la cele extrem de personale şi până la alegerile pentru cei care conduc ţara, oraşul, clubul, etc. Există o viaţă care se consumă în afara marilor adevăruri, general umane, există o lume în care “a-ţi trăi viaţa”, a face pe toată lumea mulţumită în jur înseamnă maximum. Nu acestor oameni mă adresez eu. Ci acelora care mai dau doi bani pe propriile gânduri şi pe propriile opinii şi, mai ales, acelora pe care îi cred îndeajuns de curajoşi să-şi susţină propriile puncte de vedere, propriile decizii, acordându-şi, prin asta, un respect care li se cuvine de drept.

Acelor oameni care nu aşteaptă recunoştinţa cuiva, acelora care nu sunt dispuşi să-şi abandoneze propriile suflete pe drumuri care nu sunt ale lor, pentru cei care îl iubesc pe Montaigne şi pentru că acesta a spus: “... nu pentru ochii altora trebuie să ne jucăm rolul pe acest pământ, ci pentru noi înşine, acolo, înlăuntru, unde nu pătrund alţi ochi decât ai noştri”. Poate că dacă mai mulţi români se vor gândi mai mult la ei, la cine sunt cu adevărat şi în ce cred cu adevărat, nu numai propriile lor vieţi vor fi mai adevărate, ci chiar ţara, în conştiinţa ei adevărată, va fi mai bună şi mai fericită. Va trebui, ca să putem să ne dezlipim de incertitudine şi să mergem spre adevăr, să ne obişnuim cu propriile alegeri, cu asumarea acestora până la capăt. Altfel vom trăi veşnic după cum decid alţii, suflete străine în propriile trupuri, oameni străini în propria noastră ţară. Am aflat zilele trecute de la dl. preşedinte că “ ...

Cel mai mare obiectiv al românilor a fost liberalizarea forţei de muncă...”. Cu alte cuvinte, acest obiectiv coincide cu fuga cetăţenilor români unde văd cu ochii, îmbrăţişând un destin care mai mult ca sigur nu este al lor, doar pentru a scăpa de sărăcie şi de foame. Eu continuu să cred că unul din cele mai importante obiective ale oamenilor care trăiesc în România este acela de a-şi respecta propria viaţă, propriul adevăr şi propriul destin. Acela de a nu fi niciodată atât de naivi, încât să nu-şi dea seama că sunt judecaţi de oameni cărora nu le pasă de ei şi de sufletele şi vieţile lor...