DISTRIBUIE
Cred că cel mai cumplit “păcat” pe care îl comitem este acela de a ne da sistematic pe mâna oricui are abilitatea, prin simulacre şi vorbe, să ne “cucerească” inima.
O fi în firea noastră mai mult decât în a altor popoare capacitatea de a visa, ca apoi să ne trăim visele pentru un timp atât de scurt, încât nenorocirea se împlineşte, de obicei, mai repede decât a trecut în gând visul cel frumos, care tocmai s-a dovedit că nu are nici o legătură cu vreo realitate? Încă nu ştiu... Unii spun că ar fi la mijloc Mioriţa şi “mioritismul” poporului nostru. Încrederea baciului în ceilalţi doi, care, de fapt, au plănuit să-l omoare, nu ar fi altceva decât naivitatea (sau, după unii, prostia) unei majorităţi uşor de sedus şi uşor de manipulat de către orice tip abil, hotărât să o tragă pe sfoară în propriul interes. Or, în cel mai bun caz, putem să ne trezim victime ale unor oameni cărora, pur şi simplu, nu le pasă de ceea ce pot schimba cu propriile acte şi gesturi. Cu siguranţă că adevărul se află undeva la punctul de intersecţie între toate aceste direcţii.
Experienţele personale ale multora dintre noi arată (dacă putem fi într-atât de sinceri cu noi înşine) că cele mai mari dezamăgiri nu ne sunt provocate de duşmani, de răufăcători sau de indivizi pe care din start i-am aşeza între cei pe care nu i-am putea avea ca apropiaţi sau prieteni. Marile căderi, dezastre şi necazuri pe care le întâmpinăm ne sunt, în cele mai multe cazuri, provocate de oamenii pe care într-un moment al vieţii noastre i-am preţuit şi cărora le-am dat credit. Poate mai mult decât ei înşişi s-au gândit vreodată că este posibil. Sunt cei pe care ni i-am apropiat cu bună ştiinţă, cuprinşi de un entuziasm de neînţeles, cei care au reuşit, într-un timp mai lung sau mai scurt, să ni se strecoare în inimă, să ne cucerească, să ne facă să avem deplină încredere în ei.
Când într-un anume moment ne fac ceva care ne uluieşte, ceva la care nu ne-am fi aşteptat niciodată din partea lor, când ne trezim brusc că am fost trădaţi şi înşelaţi tocmai de ei, când suntem dezamăgiţi în cele mai intime gânduri şi sentimente tocmai de către aceştia, atunci greşim din nou; avem obiceiul ca, odată ce ne-am trezit din coşmarul unei astfel de experienţe, să-i urâm pe cei care ne-au dezamăgit, greşind pentru a doua oară. Bineînţeles că putem raporta toată această zicere, fără să ne fie teamă că greşim, şi la încrederea în oameni politici pe care la început îi simpatizăm, mai apoi îi considerăm apropiaţi, în substanţa lor intelectuală, cu ceea ce gândim şi noi despre cum ar trebui văzută în viitor politica României sau, pur şi simplu, situaţia vieţii fiecăruia dintre noi. Încet, încet, ajungem să avem deplină încredere că, dacă ajung la putere, măcar câteva idei cu care ne-au cucerit inimile vor fi puse de aceştia în practică.
Dar se întâmplă un lucru pe care de obicei îl acceptăm cu greu: acela de a observa că lucrurile în care am crezut amândoi, cetăţean şi politician, refuză să se întâmple, deşi politicianul preferat a ajuns la putere. Vezi cum îşi deserveşte propria clientelă, cum se fofilează, cum nesocoteşte orice umbră de omenie, cum uită tot ce a promis atunci când tu te-ai declarat cucerit pentru totdeauna de prestaţia şi personalitatea lui. Îţi vine greu să crezi că l-ai ajutat, cu votul tău şi al prietenilor, să ajungă la putere şi îţi e din ce în ce mai greu să suporţi glumele celor care ştiu că te-ai implicat în susţinerea lui.
În ambele cazuri, după ce constaţi cu tristete că ai fost înşelat, te apucă mai întâi un fel de năuceală, din care ţi se pare că nu mai poţi ieşi. Eşti paralizat, comunici cu ceilalţi din ce în ce mai greu. Ţi-e greu să te mai înţelegi şi cu cei care vor să te scoată din această stare şi te întrebi, fără să afli răspunsul, de ce ţara asta e atât de plină de astfel de oameni. De parcă ţara ar fi împărţită în două: cei care înşală şi cei înşelaţi. Dar lucrurile rămân neschimbate. Tu nu ai curajul să-ţi recunoşti, în oglindă şi apoi în public, că ai fost naiv şi entuziast, dacă nu cumva şi mai rău. Că cea mai mare greşeală pe care ai făcut-o este aceea că din dorinţa de a vedea lucrurile printr-o lentilă pozitivă ai încărcat personajul cu calităţi pe care acesta nu le-a avut şi nu le va avea niciodată.
Că la fiecare semn al lui, interpretarea ta sună mai amplu şi mai colorat decât o arată realitatea. Că ţi-a plăcut să crezi că toată lumea aceasta îţi seamănă şi că se aşază după gândurile şi visele tale. Că ar fi fost bine şi frumos să se fi întâmplat aşa cum ţi-ai dorit tu şi nu cum arată, de obicei, trista realitate... E trist şi neplăcut să vezi că de fiecare dată ai greşit, fiindcă imaginaţia ta a luat-o înaintea realităţii, care este, de obicei, tristă şi urâtă. O fi sau nu o boală românească să faci din lucruri, oameni banali şi anoşti explozii de calitate, lumină şi extraordinar? Ce e sigur e că dacă într-un moment sau altul al vieţii noastre ne trezim din entuziasmul acestei însuşiri de a vedea totul mai bun decât este suspendaţi între cer şi pământ, neştiind încotro s-o mai apucăm, atunci cauza suntem chiar noi. Noi cei care ne dăm prea repede pe mâna oricui...
Experienţele personale ale multora dintre noi arată (dacă putem fi într-atât de sinceri cu noi înşine) că cele mai mari dezamăgiri nu ne sunt provocate de duşmani, de răufăcători sau de indivizi pe care din start i-am aşeza între cei pe care nu i-am putea avea ca apropiaţi sau prieteni. Marile căderi, dezastre şi necazuri pe care le întâmpinăm ne sunt, în cele mai multe cazuri, provocate de oamenii pe care într-un moment al vieţii noastre i-am preţuit şi cărora le-am dat credit. Poate mai mult decât ei înşişi s-au gândit vreodată că este posibil. Sunt cei pe care ni i-am apropiat cu bună ştiinţă, cuprinşi de un entuziasm de neînţeles, cei care au reuşit, într-un timp mai lung sau mai scurt, să ni se strecoare în inimă, să ne cucerească, să ne facă să avem deplină încredere în ei.
Când într-un anume moment ne fac ceva care ne uluieşte, ceva la care nu ne-am fi aşteptat niciodată din partea lor, când ne trezim brusc că am fost trădaţi şi înşelaţi tocmai de ei, când suntem dezamăgiţi în cele mai intime gânduri şi sentimente tocmai de către aceştia, atunci greşim din nou; avem obiceiul ca, odată ce ne-am trezit din coşmarul unei astfel de experienţe, să-i urâm pe cei care ne-au dezamăgit, greşind pentru a doua oară. Bineînţeles că putem raporta toată această zicere, fără să ne fie teamă că greşim, şi la încrederea în oameni politici pe care la început îi simpatizăm, mai apoi îi considerăm apropiaţi, în substanţa lor intelectuală, cu ceea ce gândim şi noi despre cum ar trebui văzută în viitor politica României sau, pur şi simplu, situaţia vieţii fiecăruia dintre noi. Încet, încet, ajungem să avem deplină încredere că, dacă ajung la putere, măcar câteva idei cu care ne-au cucerit inimile vor fi puse de aceştia în practică.
Dar se întâmplă un lucru pe care de obicei îl acceptăm cu greu: acela de a observa că lucrurile în care am crezut amândoi, cetăţean şi politician, refuză să se întâmple, deşi politicianul preferat a ajuns la putere. Vezi cum îşi deserveşte propria clientelă, cum se fofilează, cum nesocoteşte orice umbră de omenie, cum uită tot ce a promis atunci când tu te-ai declarat cucerit pentru totdeauna de prestaţia şi personalitatea lui. Îţi vine greu să crezi că l-ai ajutat, cu votul tău şi al prietenilor, să ajungă la putere şi îţi e din ce în ce mai greu să suporţi glumele celor care ştiu că te-ai implicat în susţinerea lui.
În ambele cazuri, după ce constaţi cu tristete că ai fost înşelat, te apucă mai întâi un fel de năuceală, din care ţi se pare că nu mai poţi ieşi. Eşti paralizat, comunici cu ceilalţi din ce în ce mai greu. Ţi-e greu să te mai înţelegi şi cu cei care vor să te scoată din această stare şi te întrebi, fără să afli răspunsul, de ce ţara asta e atât de plină de astfel de oameni. De parcă ţara ar fi împărţită în două: cei care înşală şi cei înşelaţi. Dar lucrurile rămân neschimbate. Tu nu ai curajul să-ţi recunoşti, în oglindă şi apoi în public, că ai fost naiv şi entuziast, dacă nu cumva şi mai rău. Că cea mai mare greşeală pe care ai făcut-o este aceea că din dorinţa de a vedea lucrurile printr-o lentilă pozitivă ai încărcat personajul cu calităţi pe care acesta nu le-a avut şi nu le va avea niciodată.
Că la fiecare semn al lui, interpretarea ta sună mai amplu şi mai colorat decât o arată realitatea. Că ţi-a plăcut să crezi că toată lumea aceasta îţi seamănă şi că se aşază după gândurile şi visele tale. Că ar fi fost bine şi frumos să se fi întâmplat aşa cum ţi-ai dorit tu şi nu cum arată, de obicei, trista realitate... E trist şi neplăcut să vezi că de fiecare dată ai greşit, fiindcă imaginaţia ta a luat-o înaintea realităţii, care este, de obicei, tristă şi urâtă. O fi sau nu o boală românească să faci din lucruri, oameni banali şi anoşti explozii de calitate, lumină şi extraordinar? Ce e sigur e că dacă într-un moment sau altul al vieţii noastre ne trezim din entuziasmul acestei însuşiri de a vedea totul mai bun decât este suspendaţi între cer şi pământ, neştiind încotro s-o mai apucăm, atunci cauza suntem chiar noi. Noi cei care ne dăm prea repede pe mâna oricui...
DISTRIBUIE
Comenteaza
