Nenorocirea de a gândi pozitiv

De câţiva ani, de când în neaoşa gândire românească (cred că suficient de pozitivă) au apărut noile direcţii “de import”, naţiunea pare, parcă, mai debusolată ca oricând.

Mii de oameni, altfel normali, care au căzut, de-a lungul perioadei postcomuniste din România, în plasa lui "political correctness", şi-au încărcat viaţa cu imense idioţenii de care, evident, n-aveau nevoie. Şi, ca să nu trebuiască să mă credeţi pe mine, vă sfătuiesc să citiţi măcar câteva cărţi ale celebrului Kurt Vonnegut jr, care chiar acolo, în ţara în care acest imbecil concept s-a născut, nu s-a sfiit să-şi exprime, cu bun-simţ şi imens umor, părerea despre el. Nu vreau, aşadar, să fac referire la toate cretinismele cu care România, asemeni unui burete uscat, s-a îmbibat inutil şi perdant, după ce, în 1989, puzderie de organizaţii nonprofit, finanţate de guverne din Europa şi de aiurea, s-au grăbit să ne "ocupe" teritoriul mental. Nici despre majoritatea acestor organizaţii, care au făcut la noi în ţară mii de pui, nu se poate spune că au constituit pentru existenţa poporului nostru nişte puncte-cheie sau nişte piloni de care n-am fi putut să ne lipsim. Ba chiar îndrăznesc să cred că fără ele ne-ar fi fost mult mai bine...

De câtva timp, românii nu mai pot trăi fără să gândească pozitiv. Acest "positive thinking" de import a devenit foarte important în economia vieţii şi, probabil, a morţii poporului român. Suntem sfătuiţi pe la toate televiziunile, radiourile şi pe la toate seminariile sau colţurile străzilor să nu gândim negativ. Ai primit vestea că ai cancer? Nu-i nimic! Trebuie să gândeşti pozitiv. Ţi-a ars casa? Nu-i o problemă: dacă gândeşti pozitiv, ai rezolvat problema. Ţi s-a amputat un picior, ei, ce-i cu asta? Dacă gândeşti pozitiv, poţi fi exact ca înainte. S-au mărit taxele? Nici un bai, gândeşte pozitiv şi îţi va fi mult mai bine! Eşti sărac?

N-ai bani de mâncare? Ai avut un accident? Gândirea pozitivă sare ca un veşnic colac de salvare din chiar propriul buzunar şi te salvează. E ca în bancul acela când, internat în spital după un accident pe o pârtie de schi, un tânăr se trezeşte după operaţie, din anestezie, iar doctorul îi spune că a trebuit să-i amputeze un picior din şold. Dar că el, pacientul, ar trebui să gândească pozitiv, fiindcă tocmai s-a găsit cineva care să-i cumpere clăparii şi schiurile care de acum nu-i mai folosesc!

Ce ne îndeamnă, de fapt, această gândire pozitivă de import? Simplu. Să nu mai fim noi. Să nu mai fim oameni. Să nu ne mai asumăm durerea, nici pe cea interioară, nici pe cea exterioară. Să nu mai privim în noi, să ne detaşăm de metafizică. Adică de însăşi structura noastră de români. "Estetica" lui Hartmann ne spune că numai ceea ce este foarte omenesc poate fi metafizic. Domnii cu "positive thinking" ne îndeamnă să ne pierdem înseşi structura şi dimensiunea; trecem ca gâsca prin apă prin experienţele noastre fără să le asumăm. Fără să înţelegem nimic din asta. Să ne dorim, adică, să treacă timpul şi să trecem şi noi odată cu el, fără a ne fi asumat propriile experienţe, fără a fi suferit şi fără fi înţeles deci nimic din greşelile pe care inerent le facem în viaţa noastră, şi aşa poate prea scurtă pentru a fi înţeleasă în sensurile ei profunde.

A trăi azi, ne îndeamnă marii "guru" ai gândirii pozitive, înseamnă a te feri intenţionat să te concentrezi pe asumarea experienţelor tale negative. Oare e bine aşa? Nu din aceste experienţe asumate şi trăite ne vom găsi resursele înţelegerii vieţii noastre următoare? Nu din durerea asumată şi simţită vom putea să ne scoatem soluţiile şi demersurile pentru viitor? Ce înseamnă şi ce poate însemna un viitor al "trăirii pozitive" fără experienţa asumată a unei dureri pe care am simţit-o în toată măreţia ei? Ce fel de experienţe pot fi posibile în sufletul "educat" fără plecarea frunţii în faţa durerii şi a pierderii? Ce câştigăm din faptul că suntem îndemnaţi să închidem ochii, să strângem din dinţi şi să ne mutăm mental într-un viitor care "se rezolvă" prin "las´ că trece şi asta şi mai vedem noi după!"?

Noi, românii, avem în metafizica sufletului nostru conceptul de "speranţă" pe care " luminaţii" adepţi ai gândirii pozitive vor să-l ucidă. Speranţa, şi nu "gândirea pozitivă", ne-a dus sufletul mai departe, în traiectoria noastră pe acest pământ. Am sperat întotdeauna motivat şi explicat, poate în parametri metafizici, să ne fie mai bine. Ca aceia care ne-au rănit să-şi dea seama şi să-şi schimbe comportamentul. Sau măcar să se gândească dacă au spus/făcut bine ceea ce au întreprins împotriva noastră, chiar fără să-şi dorească neapărat asta. Sufletele rănesc alte suflete. Dimensiunea metafizică ne permite să ne asumăm durerea de a fi fost răniţi exact de oamenii pe care îi iubim şi îi preţuim. Speranţa ne ajută, nu să răspundem cu aceeaşi monedă, ci să ne asumăm durerea şi gândul şi modalitatea de a face ca soarta să ni se schimbe în asa fel încât cel care ne-a rănit să simtă şi să se regrete. Să îndrepte, dacă e în stare, lucrurile...

Poate că privindu-i pe adepţii gândirii pozitive în substanţa şi superficialitatea lor, vom înţelege de ce (mai) există români care pot batjocori "Mioriţa" şi care pot condamna "lipsa de acţiune" în forţă a ciobanului care se împacă, aparent fără a acţiona, cu propria lui soartă. De asemenea, sunt sigur că dintre cei care cred în gândirea pozitivă se "extrag" şi celebrii intelectuali care consideră că Mihai Eminescu nu e aşa important pentru cultura română. Personal, mă bucur că nu fac parte dintre cei care gândesc pozitiv. Eu am şi îmi păstrez doar speranţa. Şi cred că aşa-zisa gândire pozitivă înseamnă, de fapt, o anulare a oricărei metafizici. Şi deci o mare nenorocire.