Nici cu cloşca grasă, nici cu sufletu-n rai

Mogulii petrolului din Marea Nordului, crescătorii laponi de reni, pescarii de creveţi, dar şi frumoasa imigrantă poloneză care face curat pe holurile nu-ştiu-cărei multinaţionale au fost nevoiţi să accepte: în octombrie, guvernul de la Oslo a decis să facă publică lista veniturilor absolut tuturor contribuabililor norvegieni, fără nicio singură excepţie.

Cum nicăieri în lumea cu scaun la cap o decizie nu întruneşte unanimităţi, părerile au fost împărţite. Presa a îmbrăţişat în mare măsură ideea: “Nu tocmai acesta e nucleul funcţionării unei democraţii sociale, aşa cum ne-o dorim?, cu deschiderea, transparenţa şi echitatea socială drept idealuri?”, se întreba un respectat comentator al cotidianului Dagbladet, Jan Omdahl.

 

De cealaltă parte, Jon Stordrange, directorul Asociaţiei Norvegiene a Plătitorilor de Taxe (da, există aşa ceva!), a ripostat spunând că măsura nu face decât să-i pună într-o postură delicată pe cei cu venituri sub medie, totul pentru satisfacerea unor orgolii de tipul “tatăl-meu-e-mai-bazat-decât-al-tău”. Decizia guvernului Stoltenberg a rămas în vigoare, veniturile tuturor sunt publice, dar dezbaterea continuă, în virtutea respectării depline a libertăţii de exprimare.

 

Zilele trecute, amendamentul senatorului PDL Iulian Urban la legea privind funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, privitor la obligativitatea depunerii unor declaraţii de interese (nu de venituri) de către jurnalişti a picat în Comisia Juridică a Senatului, fiind respins cu fermitate de PSD şi PNL. Potrivit lui Urban, ANI ar fi făcut publice declaraţiile, însă nu avea dreptul de control sau sancţiune a nimănui, nici dacă declaraţiile nu ar fi fost depuse, nici dacă ar fi cuprins bazaconii.

 

Demersul fantezist al senatorului nu ar fi avut niciun efect concret nici asupra presei, nici a credibilităţii vreunuia dintre actori, nici a mântuirii neamului. Era doar un exerciţiu impus de transparenţă sau, pur şi simplu, o reminiscenţă populistă din perioada de campanie electorală. Relevanţă are doar graba cu care amendamentul a fost respins, fără prea multă dezbatere, pe motiv că prevederi similare există deja în Codul Deontologic Unic al Jurnaliştilor, cu care marii corifei de presă se şterg prin părţile moi ale corpului.

 

Acelaşi proiect de modificare a legii ANI prevede şi obligarea tuturor liderilor din toate structurile de sindicat de a-şi depune declaraţiile de avere şi interese, în caz contrar putând fi sesizat DNA. La fel ca în cazul demnitarilor. Fără vreo excepţie, toţi sindicaliştii de vârf s-au declarat scandalizaţi de asemenea măsură şi au acuzat presiuni din partea puterii asupra sindicatelor care tocmai ce se pregătesc să le ceară beregata.

 

Brusc, ar zice aceştia, cu toţii va trebui să-i uităm şi să-i cauţionăm pe toţi abjecţii lideri ai sindicatelor, săriţi dintr-o parte într-alta a mesei de negociere, după cum se simte mirosul de sinecură. La fel, ni-l vom şterge din memorie pe Ion Rădoi de la Metrorex, cu tot cu firma lui prin care îşi însuşeşte bine-mersi bani ai companiei, iar în timpul liber pune de-o grevă pentru mărirea de salarii.

 

La fel şi pe Dumitru Costin, membru al Consiliului de Administraţie al Realitatea Media, cerând respect la unison cu toţi cititorii de prompter ai trustului. Şi pe toţi guriştii lideri de sindicate ale bugetarilor, care s-au obişnuit să ceară la nesfârşit bani de la buget, fără să-şi pună vreun moment problema îndeplinirii unor minime criterii de performanţă în activitatea celor pe care susţin că i-ar reprezenta. Fără ca vreun moment să pară a-şi păstra o brumă de contact cu realitatea.

 

Morala e simplă şi generalizabilă: nicio decizie capitală nu poate întruni unanimităţi, dar dacă e considerată aducătoare de progres pentru societate, în ansamblul său, un guvern responsabil o va impune. Fiecare om politic va trebui să capete minima înţelepciune de a pricepe că menirea sa nu e să-i împace pe toţi, şi pe cei care l-au votat, şi pe cei care l-au finanţat, şi pe cei cărora le-a promis că-i scapă de bulău. Oricât s-ar screme, politicianul catch-all va sfârşi ciopârţit de toţi, într-un carusel perpetuu de care nu va scăpa nici după “lăsarea la vatră”.

 

Mandatul guvernului Boc e exemplul-şcoală al acestei viziuni asupra politicii la cel mai înalt nivel. Şovăielile eterne, limbajul dublu-triplu-multiplu, şirul de acte normative atacate şi atacabile la constituţionalitate, demenţa completă de a-i apăra simultan pe un puşcăriaş şi pe acuzatorii săi, ba chiar şi pe aceia care încalcă flagrant legea în favoarea primului, apoi efectele aberante ale deciziilor guvernamentale, precum funcţionarea simultană a 2-3-4 directori la aceeaşi instituţie, norma instituită şi rapid contestată printr-o sumedenie de excepţii, datoriile politice care răzbat din orice numire pe un post de conducere, cât de neînsemnat ar fi acela, toate sunt dovezi ale unor slăbiciuni caracteriale şi intelectuale ale membrilor Cabinetului.

 

Da, dl premier Boc mimează fermitatea cu atâta patos caraghios, încât fiecare declaraţie de presă a sa seamănă cu o parodie a filmelor care îl au protagonist pe omologul său din California. După un an şi ceva de scălâmbăieli solo&sincron, cu toate formulele guvernamentale pe care le-a condus, ar fi cazul să îşi ducă măcar un proiect până la capăt, fără să-i pese pe cine va supăra, dacă e convins de justeţea, legalitatea şi efectele benefice ale deciziei. Cât va mai trebui să treacă pentru ca să înţeleagă că decizia e la guvern, nu la partenerii săi de discuţii, care nu au altceva de făcut decât să-şi expună dorinţele şi părerile?

 

Când va înţelege că nici responsabilitatea, nici recunoaşterea pentru actele şi deciziile luate nu trebuie împărţite cu nimeni, că tocmai ăsta e rolul conducătorului politic, de a impune decizii în conformitate cu propriile convingeri dintre cele mai puternice şi intime? Dacă orice astfel de încercare eşuează, ar face un bine tuturor să-şi ia inima-n dinţi pentru ultima oară şi, fără să parodieze pe nimeni, să rostească suveran “Hasta la vista, baby!”