A mai izbucnit o furtună în paharele noastre de plastic patriotice. Viktor Orban și ai lui au cântat cu lăutarii „Noi nu plecăm de aici”. Tragedie națională, titluri alarmate, talk-show-uri aprinse. De parcă s-ar fi semnat un nou Diktat.
Dar, hai să ne liniștim. De ce ne sare sângele pe nas așa repede când cântă ungurii? Noi, românii, avem un talent aparte de a ne indigna selectiv. Dacă e lăutarul nostru care urlă „Noi suntem români, aici pe veci stăpâni”, ne umplem de mândrie. Dacă e lăutarul lor, brusc ni se pare o conspirație împotriva tricolorului.
Pe fond, e chiar simpatic: ungurii nu au spus că au fost primii aici. Din contră, prin acel „noi nu plecăm” recunosc implicit că au venit mai târziu. Dar că s-au acomodat bine și nu mai pleacă. Și, sincer, de ce ar pleca? Noi, românii, suntem cei care plecăm. Cu milioanele. Plecăm în Italia, în Spania, în Germania. În curând, ne vor rămâne în țară doar pensionarii, câinii comunitari și minoritățile loiale.
Să fim recunoscători. Măcar ungurii mai țin frontul. Cineva trebuie să lucreze pământul, să repare drumurile și să plătească impozite.
Poate nici n-a fost mesaj politic. Poate era doar un moment de convivialitate. Un chef cu vin, sarmale și dor de casă. Poate îi cântau chelnerului: „Noi nu plecăm până nu vine desertul”. Dar românul e vigilent. Unde vede un refren, simte imediat un atentat la unitatea națională.
Și totuși, câte nu spunem și noi la beție! La o nuntă, un botez sau un grătar, avem refrene care ar face orice serviciu secret să transcrie versurile cu creionul roșu. „Să trăiască România Mare!”, „N-avem neamuri, doar hotare!”. Dar acolo e voie. E patriotism autentic, cu mici și bere.
La noi, orice cântare străină e o amenințare. Orice glumă cu Ardealul e „tentativă de revizuire”. Și, paradoxal, tocmai noi ne comportăm ca niște chiriași în propria țară: ne plângem de prețuri, de politicieni, de viață. Iar când vine vremea muncii, ne suim în avion și plecăm. „
