Astăzi, sunt motive multiple pentru a repune aceste întrebări. De pildă, specializările universitare sunt selectate de o piaţă tot mai severă, încât deciziile autonome ale universităţilor în privinţa specializărilor şi a programelor se ciocnesc de imperativele pieţei. Cercetările ştiinţifice care se finanţează ţin cont de astfel de imperative, mai mult decât de proiectele profesorilor.
Clasamentele universităţilor creează prestigiu unor universităţi şi pun presiuni pe celelalte, obligându-le la a se conforma mai curând la programele finanţatorilor. O universitate care nu devine antreprenorială – înlocuind prin aceasta organizarea şi procedurile epocii clasice a autonomiei – eşuează. Politicile pe termen lung sunt rare, iar administraţia unei universităţi îşi face acum calcule mai mult în funcţie de situaţia dată, decât de autonomie, iar exemplele pot continua.
Universitatea nu este singura în această situaţie. Biserica, datorită presiunilor din context, este, uneori, într-o situaţie similară, la fel şi asociaţiile de creatori. în orice caz, cred că nu dăm un răspuns realist la întrebarea asupra autonomiei instituţiilor în societăţile actuale, fără a lua act de o realitate: nu este vorba de societăţi particularizate de existenţa relaţiilor de putere (în fond, banii, puterea administrativă, la ocazii solidaritatea şi, difuz, autoproiecţia individuală sunt mediile vieţii umane în genere), căci relaţiile de putere există oricând în societate, ci de societăţi care, pe fondul relaţiilor de putere, au constituit noi centre de putere.
Puterea se exercită oricând în societate, iar societatea modernă a făcut doar delimitarea între hommo aeconomicus şi zoon politicon, între societatea civilă şi stat. între timp, însă, sfera lui zoon politicon şi sfera publică a statului au fost ocupate de forţe noi. Teza mea este că sunt acum pe scenă noi centre de putere, al căror impact asupra autonomiei a început să se simtă. în era globalizării, acestea sunt centrele de putere: economică, politică, mediatică.
Iau în sprijinul acestei teze ceea ce Alan Greenspan mărturisea în L’era della turbolenza (Sperling & Kupfer, Milano, 2007) cu privire la “primejdiile” de astăzi, când semnala “naşterea concentrărilor” care sunt “o ameninţare pentru armonia şi stabilitatea societăţii democratice” (p. 403). Nu este vorba, desigur, atunci când vorbim despre dificultăţile democraţiei în condiţiile concentrărilor de putere, de a reveni la opinia lui Thomas Jefferson, care scria în Letter to Gallatin (1802) că “monopolul unei singure bănci este cu siguranţă un rău”.
Revenirea este iluzorie, iar deviza însăşi este chestionabilă: nu monopolul economic este automat răul, ci extinderea impactului său în sfera publică. Urmându-l pe celebrul părinte fondator al S.U.A., trebuie însă să luăm în seamă, încă o dată, avertismentul său privind impactul centrelor de putere asupra democraţiei, ca o chestiune de realism. Prestigioşi intelectuali, de la John Dewey la Alan Greenspan, au conştientizat-o răspicat.
în fapt, avem concentrări de putere economică nu atât acolo unde este comasare a bogăţiei, ci acolo unde se stabilesc preţurile pieţei şi alte condiţii ale concurenţei, spre pildă, în anumite companii, care condiţionează deciziile autorităţilor publice.
Avem concentrări de putere politică acolo unde partidele politice nu mai sunt exponente ale intereselor din societate, ci controlează şi fasonează ele însele aceste interese, unde liderii nu mai rezultă din alegeri, ci afectează cadrul alegerilor, unde parlamentele sunt prizoniere majorităţilor ieşite din urne. Avem concentrări de putere mediatică acolo unde mass-media nu mai redau diversitatea opiniilor şi intereselor, ci formează ele însele opiniile, unde inevitabila dependenţă a realităţii de mediatizare este folosită pentru a ignora sau a crea “realităţi” prin manipulare.
Toate aceste concentrări există, după cum există, desigur, şi antreprenori care luptă contra monopolizării, politicieni ce se opun politicianismului, ziarişti care resping manipularea. în orice caz însă, pentru universităţi, care sunt legate, cel puţin în tradiţia lumii civilizate, de nevoia autonomiei, ca o condiţie necesară a performanţei – se pune această întrebare.
Pe de-o parte, universităţile sunt funcţional legate de autonomie neîngrădită, universităţile nu au dat niciodată randament când cineva a interferat în deciziile lor, iar Magna Charta din 1988 şi Declaraţia de la Bologna din 1999 afirmă, pe drept, că autonomia este condiţie de performanţă a universităţilor. Pe de altă parte, universităţile operează inevitabil în mediul concentrărilor de putere. Cum îşi vor putea însă promova autonomia în mediul concentrărilor de putere economică, politică, mediatică, în care, aşadar, diferite monopoluri devin subiecţii efectivi ai vieţii sociale?
Poate că nu avem un răspuns destul de detaliat, dar ştim deja ceea ce nu dă rezultate. Oricum, două căi nu mai sunt practicabile în societatea modernităţii târzii, în care trăim. Prima este proclamarea “abstinenţei” politice, în forma desuetă a “apolitismului intelectualilor” – care nu este nici realistă, nici veritabilă şi trădează funcţia universităţii de instanţă a gândirii critice.
A doua este angajarea, oarbă în privinţa consecinţelor, în parti-pris-uri politice, care trădează misiunea universităţii de a forma specialişti la nivelul cel mai înalt atins în cunoaştere. Cu alte cuvinte, universităţile sunt provocate astăzi să afle, prin reflecţii proprii, linia fecundă – în acord cu misiunea şi funcţiile lor multiple – dintre apolitism şi oportunism.
