Suntem cuprinși de neliniște, fiindcă peste tot în mass-media se transmite cod roșu de acte teroriste. Exact ca în avertizările meteo, nu este sigur că pe strada ta va veni o vijelie, arbori se vor prăvăli peste casa ta și valuri de apă mâloasă vor năvăli triumfătoare în hol. Dar, totuși, te temi. Și scrutezi cu îngrijorare cerul plumburiu, mustind de apă și trăsnete.
Acesta este rezultatul codului roșu de atentate. Întregul continent se teme. Cetățenii se panichează și uită complet glasul rațiunii. După înfiorătorul act terorist de la Nisa hotelurile s-au golit, deși, prin paradoxul analizei statistice, Nisa devenise cel mai sigur loc de pe suprafața Pământului. Dar aceasta este însăși rațiunea terorismului: să semene teroare, să tulbure sufletele cetățenilor, să încurce funcționarea instituțiilor statului, să trezească în cugetul tuturor îndoiala asupra legitimității și siguranței modului în care viața lor este orânduită. Istoria modernă a Europei este punctată de episoade în care terorismul este folosit pentru zdruncinarea păcii sociale, pentru contestarea ordinii de drept. După cel de-Al Doilea Război Mondial, grupări radicalizate au recurs la arme letale și la bombe pentru a-și face auzit glasul plin de revendicare și ură. În Franța, Germania, Italia, Spania, Olanda, Irlanda de Nord, Belgia, Portugalia, Grecia, Austria, atentatele teroriste au fost utilizate ca instrument al luptei politice de către organizații considerate teroriste, cum ar fi IRA, ETA, Septembrie Negru, Ordine Nuovo, militanți armeni, brabantezi sau molucani, grupări mafiote, Ordine Nero, Brigăzile Roșii, Armata Bavareză de Eliberare, miliții marxiste și mulți alții. Toate aceste grupări erau alcătuite din cetățeni europeni - vecinul de alături, care peste zi te servea cu o bere rece, iar noaptea alcătuia bombe distrugătoare și încărca arme cu care mâine te va lichida într-o absurdă izbucnire de mânie oarbă.
Între acești băștinași își făceau loc, oarecum timid, și cei dinafara spațiului european, cum ar fi facțiuni libaneze, Abu Nidal sau Hezbollah. Dar terorismul european a fost, până în urmă cu aproximativ 10 ani, alimentat de contestarea socială internă, de separatism sau de extremism politic (fie el de dreapta sau de stânga). Europa a reușit cumva să aducă o stare de non-beligeranță armată în spațiul său interior, ceea ce face ca până și neînduratele organizații ucigașe ale irlandezilor (IRA) și bascilor (ETA) să îngroape armele și să se orienteze spre forme de împotrivire mai pașnice. În ultimii 10-12 ani, actele teroriste au fost aproape în exclusivitate apanajul islamismului extremist și a prozeliților săi, cu excepția notabilă a contra-atentatului din 2011 al norvegianului Anders Breivik, care a ucis 77 de persoane tocmai, susține el, pentru a atrage atenția asupra pericolului invaziei musulmane.
Aceasta este cea mai importantă schimbare în profilul terorismului european. De la contestarea legitimității statale, a subordonării teritoriale și a ierarhiei sociale s-a trecut la o formă de contestare atotcuprinzătoare a legitimității formelor de organizare democratice pe care Europa le-a creat și le-a promovat în istoria sa recentă. Terorismul realizat direct sau inspirat de organizațiile extremiste islamice face parte dintr-o confruntare globală, agresivă și revanșardă, care opune fermitatea morală și doctrinară a islamului (rămasă aproape neschimbată în ultimii 1300 de ani) diversității culturale și permisivității caracteristice civilizației europene (caracteristici câștigate de-abia în ultimii 200 de ani).
Vremea cruciadelor, când creștinii se luptau cu musulmanii pe viață și pe moarte, pe tărâmurile acestora, a trecut demult. Acum linia de confruntare s-a mutat în Europa, mutare favorizată tocmai de noua permisivitate europeană, precum și de retragerea Europei în propria cochilie după încheierea epocii coloniale.
O situație aparte are Franța, care, din perioada colonială, a moștenit comunități musulmane importante pe teritoriul său. Majoritatea proveniți din Maghreb și din fostele colonii sahariene ale Franței, acești musulmani nu au avut cu toții istorii de integrare cu succes în societatea franceză, cum au fost kabilii originari din Algeria. Dintre cei neintegrați, marginalizați și dezabuzați se recrutează acum militanții care complotează fără scrupule și ucid fără să clipească, cum a fost autorul mârșavului și inumanului atac de la Nisa, care a țâșnit din cel mai negru anonimat pentru a merge direct în iadul înecat în sânge. Iar Europa trebuie să privească în față un adevăr incomod: când este vorba despre state și națiuni, putem stabili și apăra separații și frontiere, dar nu mai putem împlini aceeași comodă procedură atunci când vorbim despre idei, credințe și ideologii.
Aici se află cantonată întreaga slăbiciune a Europei: înaltele și umanele principii care sunt acum la temelia ei sunt neputincioase în fața înverșunatei ideologii a urii și a distrugerii, care se propagă nestingherită între securizatele ei frontiere. O astfel de ideologie nu o poți detecta cu scanere și cu detectori de nici un fel. Nu poți decât să faci în așa fel încât să nu mai existe suflete care să rezoneze la o astfel de ideologie.
În consecință, Europa nu are decât două posibilități de acțiune. Prima, să se transforme într-un spațiu ultrapolițienesc, în care intențiile necurate să fie detectate (anticipate chiar, vă mai amintiți „Minority Report"?) și eliminate în timp real. Cea de-a doua, să înceapă să îi educe, în mod adecvat și apăsat, pe toți cetățenii săi, în așa fel încât valorile lumii civilizate să prindă rădăcini în toate sufletele europene, indiferent de limba pe care o vorbesc și de zeul căruia i se închină. Mie, personal, mi se pare că doar aceasta a doua cale poate alunga norii negri care se adună deasupra Europei.
