Nu deschide uşa până nu sună soneria!

Fiindcă noi, ca bărbaţi, în quasi-totalitatea noastră, suntem legaţi prin legături de sânge sau de iubire, în ultimă instanţă, de o femeie. De o femeie pe care măcar o lună pe an sau, mă rog, câteva zile, fiecare după cât poate, cred că e bine s-o omagiem. În felul nostru. După cantitatea şi mai ales calitatea emoţiei pe care acea femeie ne-o suscită şi, evident, după nivelul culturii fiecăruia dintre noi. Pentru că noi, aceşti bărbaţi ai lumii, suntem întrucâtva asemănători, împărţiţi în mod esenţial pe nivelurile pe care le generează cantitatea de informaţie şi educaţie a sufletului care ne rămâne în fiinţa noastră după ce am uitat tot ce am citit. Dar mai există un nivel al deosebirii între bărbaţi, care este dat tocmai de acela pe care l-am scris mai sus: acela dat de ceea ce suntem noi în stare să vedem într-o femeie. Fiindcă fiecare vede altceva. Dar aşa e drept, oricum am fi noi, bărbaţii, ca măcar câteva zile ale acestei luni să ne gândim cu drag la femeile pe care le iubim.

Chiar dacă ne-au dezamăgit, chiar dacă ne-au ucis sufletele, ori, dimpotrivă, dacă ne iubesc şi merită întreaga noastră admiraţie şi dragoste, gândul cald către aceste minunate femei trebuie să se simtă, dacă nu în fiecare zi, atunci măcar în zilele convenite de toată lumea asta, care pare că nu mai are timp să se oprească în loc nici măcar pentru o clipă pentru o astfel de îndeletnicire. "Nu deschide uşa până nu sună soneria!" Aceasta este fraza pe care o mamă i-o spunea acum douăzeci de ani fiicei sale. Fraza aceasta, în posibilitatea ei de a genera o multitudine de sensuri de a fi înţeleasă, m-a fascinat. Mi-o imaginez pe acea tânără, copilul de atunci (azi o femeie frumoasă, în toată splendoarea unei maturităţi admirabile), încercând să pătrundă corect "miezul" acelei fraze. Fiindcă, din păcate, într-o îngrozitoare lume a bărbaţilor, în care trăim, a fi femeie înseamnă, orice s-ar spune, mai ales să trebuiască să suporţi presiunea unei societăţi care, într-un fel sau altul, apasă mai ales pe umerii femeilor.

Mai întâi, trebuie spus că nu puţini sunt părinţii care le îndeamnă pe tinerele fete să înveţe să spele, să calce şi să gătească, în vederea viitorului măritiş, din punctul lor de vedere, sfârşitul şi "împlinirea" carierei feminine. E o viziune stearpă şi mutilantă pentru tinerele femei perspectiva de a-şi justifica viaţa doar printr-o căsnicie şi un copil. Poate la fel de frustrantă ca şi aceea a părinţilor care au pretenţia să fie ascultaţi şi să aleagă ei înşişi soarta copiilor lor. Am spus toate astea pentru că mi-e milă de toate aceste femei care, aşa cum spunea titlul meu şi zicerea acelei mame, ori "n-au auzit soneria", ori au amânat din motive care nu ţin decât de frica lor să "deschidă uşa". Mă întristez, deci, şi eu zilele acestea şi pentru toate femeile acestei lumi care au "auzit soneria", dar care, din motive pe care mai devreme sau mai târziu le vor regreta, au ezitat "să deschidă uşa".

Pentru fiecare dintre aceste femei nefericite, chiar dacă un timp acest lucru pare insesizabil, soneria a sunat îndeajuns. N-au înţeles şi n-au deschis. Vor fi condamnate să li se pară toată viaţa că aud "acea" sonerie pe care au ignorat-o. Se vor minţi, aşa cum se întâmplă de obicei, că aşa a fost să fie, că e bine, că o să le fie bine. Dar în sinea lor nu vor uita niciodată că soneria aceea a sunat pentru ele. Însă pot să mă bucur pentru acelea dintre femeile lumii care au avut curaj să-şi ia viaţa şi destinul în propriile mâini, împotriva a tot şi a toate câte le-ar fi putut împiedica, cu suişuri, hârtoape, suferinţă şi bucurie. Le omagiez pe minunatele femei care au înţeles că "soneria" aceea este însuşi un block-start al propriei vieţi şi, într-un fel, al propriului drum de la incertitudine către adevăr. Le omagiez azi pe acele femei care au avut tăria şi curajul de a reflecta asupra identităţii proprii şi asupra felului în care trebuie să-şi trăiască, cu adevărat, viaţa.

Cele care, deşi au fost, desigur sub presiuni de tot felul, cu obligaţia de a respecta convenţii ridicole, au ales să deschidă uşa atunci când "soneria" lor interioară a sunat. Să gândească, deci, profund, cu curaj, împotriva tuturor spaimelor feminine la felul cum va arăta viaţa lor. Cele care au ales ca viaţa lor să fie o asumare, şi nu o înlănţuire de "amănunte biografice". Cele care au gândit, asemeni lui Schopenhauer, că "cea mai mare înţelepciune este să faci din bucuria prezentului obiectul suprem al vieţii, căci aceasta este singura realitate, toate celelalte nefiind decât un joc al minţii." Daţi-mi voie în final să mă înclin în faţa acestei fraze rostite acum 20 de ani de o mamă către fiica ei în momentul în care copilul devenit aproape adolescent începea să-şi ia, încet, încet, propriile hotărâri în viaţă.

O mamă care duce cu ea, asemeni tuturor femeilor acestui pământ, însăşi istoria femeii din toate timpurile şi care îşi respectă fiica într-atât încât nu-i dictează viaţa, ci încearcă să pregătească începutul destinului propriului copil, dându-i încrederea ei de mamă înţeleaptă. Îmi face plăcere să spun că fiica ei este una din acele femei extraordinare care a ştiut să deschidă uşa la primul semn al soneriei. Azi este o femeie fericită. Şi asta spune destul despre alegere şi asumare. Despre tot ce pot aduce bun şi frumos toate aceste femei minunate, pe care, de obicei, ni le dorim noi, bărbaţii, alături. Sunt ele, femeile, cele care aduc frumuseţe, bucurie şi dragoste pe o lume din ce în ce mai rea şi mai tristă. Iar pentru acest fapt consider că trebuie să le aducem acest omagiu.

S-au perindat, iată, în scurt timp prin faţa noastră Ziua îndrăgostiţilor, Dragobetele, 1 Martie şi urmează punctul culminant: 8 Martie, ziua exclusivă şi măreaţă, sărbătorită cu entuziasm atât de femei, cât şi de bărbaţi. Ziua femeii. Să ne gândim, deci, cu drag la femeile pe care le avem aproape. Şi să le dorim să nu deschidă uşa, nici mai devreme, nici mai târziu, ci chiar în momentul în care soneria va suna! Este şi şansa noastră, a bărbaţilor, de a păşi înainte mai puternici şi mai fericiţi!