Nu mai suntem oameni, nu mai sfintim locuri...

Nu mai suntem oameni, nu mai sfintim locuri...
Ce locuri sfinţim noi, de fapt? Uneori, când mă extrag din viaţa de zi cu zi, când fac câte o scurtă călătorie îmi pare mai pregnantă această stare de pierdere a identităţii, atât de des întâlnită în ultimul timp în viaţa oamenilor, a românilor şi nu numai.

Pare că estul s-a îmbolnăvit fără scăpare de pierderea mai mult sau mai puţin constientizaţa a propriilor axe ale existenţei. Văd români peste tot, pe unde îmi ajung paşii. Şi motivul celor care pleacă e cumva de înţeles: acela că nu se pot realiza aici. E adevărat; dar numai vieţuitoarele paraumane părăsesc o regiune în care nu mai găsesc hrană... Oamenii nu mai "sfinţesc locuri", ci caută rosturi atât de profane şi pragmatice, încât sensul profund al existenţei pare că stă să se piardă...

Kundera spune că toţi putem fi împărţiţi în funcţie de "privirea" sub care vrem să trăim. Prima categorie ar fi cea a celor care caută privirea unui public larg, priviri anonime, în cea de-a doua intră cei ce trăiesc sub privirile familiare, în cea de-a treia ar fi cei ce trăiesc prin privirea fiinţei iubite şi în cea de-a patra, cea mai rară, sunt visătorii, cei care trăiesc „sub privirile imaginare ale fiinţelor absente". Să le luăm pe rând: prima, cea a celor care caută privirea celor mulţi şi anonimi din "preajma" propriei existenţe. Ei pot fi puşi în legătură aproape natural şi firesc, cu globalizarea; cu un anume tip de "invazie" a tuturor, spre oriunde. Mulţi confundă această nevoie futilă cu un soi de "curaj", dar, cu siguranţă aici nu trebuie să ne grăbim să admirăm, neapărat, acest aşa-zis curaj. Cei care fac posibil acest efluviu spre America, şi spre Europa, dinspre Est şi nu numai, sunt, cumva, nemulţumiţi cu imaginea lor din oglinda propriilor suflete. Dacă treceţi pe şosea, de la Sibiu spre Braşov, veţi vedea frumoasele case, înşirate pe stânga şi dreapta drumului, din Arpaş sau Voila. Sunt casele ridicate de transilvănenii plecaţi să construiască primele şine de cale ferată din America. Numai că aceştia au plecat acolo ca să câştige bani şi să revină, să se întoarcă acasă. Aşa cum, la alt nivel, alţi tineri, ai anilor 1848 - 1900, au plecat la studii, în Germania. S-au reîntors şi ei, acasă: au construit spitale, Universităţi şi Instituţii româneşti fundamentale, necesare României moderne care începea să-şi arate razele. Pe o carte poştală pe care i-a scris-o Emil Cioran lui Noica, prin anii '70, acesta scria: „azi m-am urcat în metrou, la Paris, m-am uitat în jur - eram singurul francez". Dar cui îi pasă dacă la Paris în metrouri nu mai circulă francezi? Instituţiile Franţei sunt solide şi de neclintit; francezii se simt în siguranţă în Franţa mulţumită acestor instituţii, care sunt legate între ele, tocmai prin milioanele de cetăţeni ai ţării. Europa, dacă e mai barbară, printr-o invazie a esticilor asta nu înseamnă că se îndreaptă într-o direcţie greşită. Mai curând, ţările care exportă această aşa-zisă barbarie plină de prospeţime au de suferit în urma acestui "export" de valori autentice. Discursul nostru identitar din nefericire, nu mai este acceptat şi nu mai propune nimic. În manualele de şcoală li se spune copiilor noştri că sunt "cetăţeni europeni" mai puţin decât li se aminteşte că sunt români şi, mai mult, pare să fie o chestiune ruşinoasă să aminteşti că şi România în sine are o contribuţie la valorile universale. De parcă cea mai bună soartă ar fi să ne pierdem pe teritoriile Lumii, căutând, vorba lui Kundera, priviri la fel de lipsite de identitate. Mitul anonimului într-o lume depeizată, al celui care "reuşeşte" în afara propriei lui dimensiuni sufleteşti, dată de marca indubitabilă a trecutului şi neamului său, pare să fie cel mai râvnit şi cel mai asumat, între o anumită categorie de români. De cei care merg să "sfinţească" locuri străine; o întreprindere care goleşte totul, viaţa, chiar de conţinutul ei intrinsec, şi în ultimă instanţă, de valoarea aceea unică şi irepetabilă pe care ţi-o dă apartenenţa la o patrie. Asta e, cu alte cuvinte, împlinirea prin "visul american". De ce se întâmplă asta? E mai simplu decât pare: pentru aceste milioane de oameni care îşi pierd identitatea în acest aşa-zis "vis" cel mai îngrozitor lucru care li se poate întâmpla este acela de a fi priviţi ca niste rataţi. Astfel începe căutarea aprobării în ochii unor străini, încercarea de a părea cât mai fermecători, fascinanţi, cât mai bogaţi şi cât mai plini de succes. Exact aşa cum spunea un american get-beget, economistul Tim Jackson:" Cheltuim bani pe care nu-i avem pe lucruri de care n-avem nevoie, ca să facem o impresie efemeră asupra unor oameni de care nu ne leagă nimic sufleteşte, şi de care n-ar trebui să ne pese... "Şi, aşa cum observă Adam Smith, dacă vreodată oamenii aceştia "reuşesc", ajungând bogaţi şi plini de succes, descoperă că nu sunt realmente mai fericiţi ca la început. Dar atunci e, de bună seamă, prea târziu... La toate astea mă gândesc aşa cum stau acum, la o terasă aproape pustie, între ziduri vechi măcinate de istorie, în soarele cipriot, pe terasa cafenelei Karagounis, ascultând vântul, cum foşneşte în frunzele de măslin. Soarele străluceşte reflectat în imensitatea mării, şi ştiu mai bine ca oricând că cel mai important lucru e să simţi cum te apropii de locuri şi de oameni; cum partea se leagă de întreg... Şi mi-e, cumva greaţă de oraşele imense, în care fiecare individ încearcă să fie atât de unic, încât se teme să renunţe la sine pentru ceva colectiv, se teme să caute esenţa în ceea ce este el cu adevărat, devenind, deşi înconjurat de milioane de oameni, realmente singur... Ciprul e un amestec de mare şi construcţii joase de piatră albă. Mi-e greaţă de oraşele mari, adevărate talmeş balmeş de stiluri diferite, lipsite de orice frumuseţe, fie ea şi una comună. Nu există semne ale ordinii sau vreun sentiment al întregului. Totul este privatizat, sau privatizabil, de o monstruoasă eficienţă. Totul poate fi închiriat şi vândut, aşa cum pot fi şi locuitorii lor, în mijlocul acestei anarhii a dorinţelor, cu tot cu ce le-a mai rămas din sufletele altfel zâmbitoare şi mulţumite...

Cea de a doua categorie de oameni numită de Kundera este firesc, în stransă legatură cu prima, dar care a învaţat să evite singurătatea, într-un mod simplu. Cel al imitaţiei. Fiind fiinţe eminamente sociale ale căror decizii morale sunt profund ancorate în comportamentul celor din jurul nostru, ele imită perfect. Când nu ajung celebri şi/sau bogaţi, dar, cu siguranţă, chiar şi când li se întâmplă asta, îi copiază pe cei din jurul lor. Suntem, cu toţii, în mare măsură cei pe care îi cunoaştem. Dar cu atât mai mult suntem cei pe care îi imităm. Îi folosim pe alţii drept modele de copiat sau drept standarde în funcţie de care ne măsurăm pe noi înşine. De aici încolo, câţiva, foarte puţini, au capacitatea de a învăţa să fie conştienţi ce modele anume aleg. Aici e mai ales "treaba" caracterului, care, după cum spunea Plutarh, "este de obicei de lungă durată"; cu toţii sntem un amestec de pasiuni, raţiune, pasiuni şi deprinderi, dar unii dintre noi suntem liberi, sau suntem capabili să ne simţim îndeajuns de liberi ca să ne schimbăm viaţa, deprinderile, folosindu-ne raţiunea şi mai ales, acea "raţiune a sufletului". Sunt grupuri de oameni, evident mult mai puţini, care constituie de fapt, cea de-a treia şi a patra categorie de indivizi numite de Kundera. Dar despre oamenii aceştia, cu altă ocazie... Deocamdată privesc pensionarii englezi cum ies după prânz, fericiţi, de la taverna Pithari, unde au mâncat "chips and fish". Simt sub paşii mei sutele de ani care au tocit pavajul de piatră şi mă îndrept agale spre Eleonas, iar în gând îmi stăruie ideea că nu mai suntem oameni şi că nu mai sfinţim locuri... În faţa mea, oprindu-se din loc în loc, o englezoaică se chinuie să şteargă o pată de pe pantalonul alb, imaculat şi îi spune camradereşte, cu un accent demn de un crainic BBC soţului ei: "... ‘ll never be the same again"...

Comenteaza