Opinia de faţă o datorez în mare măsură Parcului Simion Bărnuţiu, în care în ultimii 10 ani îmi fac în fiecare zi în care am timp rondul de alergare (foarte) uşoară de 30 de minute. Am pretenţia să spun că probabil cunosc destul de bine parcul central pentru a putea emite câteva comentarii, simple observaţii din maşina timpului.
Cu excepţia aleilor din jurul fântânii şi a împrejmuirii de fitness urban, parcul nu a fost îngrijit absolut deloc în ultimii ani, devenind încet-încet o pădure seculară neprietenoasă, cu aspect bolnăvicios. Aleile făcute din dale deveniseră împiedicătoare, imposibil de practicat, iar după simple ploi şanţurile se umpleau de apă şi drumul central mustea de noroi. De altfel, furtunile transformau parcul în trasee de sport extrem: dacă nu erai fulgerat direct, eventual cădea peste tine trăsnită o creangă sau chiar un copac pe de-a-întregul. Erau norocoşi trecătorii care, străbătând romantici aleile de la un cap la celălalt, nu primeau în cap un proiectil organic de la stolurile de ciori care se înmulţeau prin coroanele arborilor.
Degenerescenţa infernală a clădirii cazinoului, decăderea tristă a statuilor scriitorilor şi muzicienilor, distrugerea băncilor şi a pubelelor, lacul cu aspect de baltă otrăvită, junk-grafitti-urile neruşinate de pe clădirea Universităţii de Artă şi Design şi mai cu seamă covorul de gunoaie din văzul lumii au ajuns o insultă pentru simţurile trecătorilor. Desigur, bomboana de pe colivă devenise involuţia nepermisă a parcului în parcare de maşini, în culoar de curse pentru scutere şi BMX-uri şi în bâlci de mâna a doua.
În ce măsură i se face dreptate dendrologică parcului mare, care acum este şantier în lucru şi sursă a unor nenumărate conflicte ideologice de natură ştiinţifică şi publică, este greu de spus. Asta şi pentru că nu avem o imagine asupra a ce şi în cât timp doresc să facă administratorii şi reparatorii. Probabil că expunerea câtorva planşe cu simulări postreabilitare ar fi lămurit publicul curios şi ar fi domolit specialiştii îngrijoraţi care pe bună dreptate au dreptul să se revolte, neştiind unde o să ducă defrişarea din prezent. Ar fi nedrept să nu spunem că începem să ne bucurăm că vedem progrese importante de amenajare la sol şi pe lac, un avans în regândirea şi reorganizarea spaţiilor şi eventual o oarecare complicitate sportivă cu Arena.
Se aşteaptă mult de la parcul central.
Se aşteaptă să fie un loc în care să stai sau să treci cu plăcere, să redevină prietenos, să aibă personalitate, să te încarce de optimism şi energie. Se aşteaptă să fie un punct de atracţie pentru Cluj, Capitală Culturală: de aceea, noua clădire a cazinoului, despre care şi cârcotaşii feroce vor trebui să recunoască faptul că devine o clădire europeană, poate deveni creuzetul în care să se forjeze planurile Capitalei. Se aşteaptă să completeze Platforma Atleţilor Arenei şi Sălii Sporturilor - de aceea amatorii şi profesioniştii vor să se întreacă în parc pe o pistă de biciclete, pe una de patine, pe mai multe terenuri de street-sport. Se aşteaptă să fie un loc de veneraţie faţă de înaintaşi: de aceea, statuilor închinate lui Liviu Rebreanu, George Coşbuc, Antonin Ciolan, Sigismund Toduţă ar trebui să li se alăture altele, ca o reverenţă adusă vieţii culturale, academice şi medicale a oraşului-comoară. Parcul nostru central aduce valoare adăugată oraşului. Sunt convins că, alături de Platforma Atleţilor şi de centrul istoric, într-un fel sau altul el va renaşte într-una dintre emblemele cosmopolitului şi efervescentului Cluj-Napoca, oraşul-istorie căruia noi toţi îi datorăm câteva stele Michelin.
Dragoş DAMIAN
CEO Terapia Ranbaxy
