Pe 29 ianuarie, s-au împlinit 15 ani de când d-na. Ana Blandiana, invitatã la Strasbourg pentru o conferinţã cu tema drepturilor omului, i-a prezentat d-nei Catherine Lalumière, secretar general al Consiliului Europei, proiectul Memorialului Sighet. Acesta a devenit, în timp şi cu multe eforturi, cel mai important loc de pãstrare a memoriei unei perioade încã nebuloase din istoria noastrã recentã. Aniversarea, care a prilejuit şi lansarea unui DVD cu turul virtual al închisorii-muzeu, a fost vag amintitã în presa scrisã şi a trecut practic neobservatã în jurnalele de ştiri ale televiziunilor.
Când era doar o idee donquijotescã, proiectul a fost terfelit prin presa apropiatã Guvernului Vãcãroiu, fiind acuzat cã ar vinde strãinilor suferinţele românilor. “Sacrilegiul de la Sighet”, titra “Vocea României”, autorii declarându-se scandalizaţi de faptul cã Europa finanţeazã un proiect care prezintã în culori sumbre istoria poporului român. Prin urmare, proiectului i s-au pus destule beţe în roate, pentru ca amenajarea închisorii sã dureze cât mai mult. Abia dupã schimbarea puterii, la sfârşitul lui 1996, lucrãrile au putut intra într-un ritm apropiat de cel normal.
în 1997, Memorialul a fost declarat de cãtre Parlamentul României obiectiv de interes naţional, iar în septembrie 1998, cu ocazia unei întruniri organizate de Consiliul Europei de la Delphi, a fost trecut în rândul primelor trei locuri de conservare a istoriei recente a continentului, alãturi de Memorialul de la Auschwitz şi de Memorialul Pãcii din Normandia.
Orice tip de demers tranşant prin care sã scãpãm de fantoma unei jumãtãţi de secol de teroare a fost pânã acum sortitã eşecului.
Cãlãii încing hora pe cadavrele de eroi de la tribuna Parlamentului sau de pe sticla televizoarelor. Le vedem faţa zâmbitoare, dar nu ştim cine sunt. Petre Constantinescu a fost brigadierul de la Salcia care spinteca craniile morţilor din lagãr cu toporişca, pentru a le agãţa numãrul de identificare, iar dacã cel decedat nu încãpea în sicriul improvizat, îi tãia picioarele şi i le aşeza alãturi; astãzi, cãlãul poate trece drept cetãţean onorabil, potenţial invitat în nesfârşite talk-show-uri, de unde sã ne dea lecţii de viaţã.
Liviu Borcea este fostul comandant al lagãrului de la Capul Midia, cel care nu aştepta ca deţinuţii sã moarã, ci îi trimitea la morgã încã de muribunzi, cel a cãrui întrebare favoritã era “Câţi morţi mi-ai mai adus?”, cel ce jurase sã-i urascã din adâncul fiinţei sale pe “duşmanii clasei muncitoare”. Tot el ar putea sta astãzi la taclale cu generalul Xulescu, înjurând Guvernul cã nu le mãreşte pensiile, în preambulul unui nou episod “Elodia în direct”.
Alţi utilizatori îndemânatici ai vânei de bou aplicatã la talpã, ai cizmei înfipte în ficaţi, ai cuţitului care cresteazã muşchiul semi-atrofiat, ai degetelor care presarã sare în crestãtura fãcutã, toţi vocifereazã ca arşi din Parlament împotriva a orice le-ar putea tãia din privilegii. Iar fãrã a şti pe cine avem în faţã, nu ne vom putea feri niciodatã de pericolul pe care îl pot reprezenta aceştia pentru noi toţi.
Poate cã perioada lungã trecutã din 1989 pânã acum face ca lustraţia sã nu-şi mai poatã atinge scopurile principale: scoaterea temporarã din viaţa publicã a cozilor de topor şi împlinirea unui act de justiţie moralã faţã de victimele perioadei comuniste. Mai mult, legea lustraţiei nu poate sã aparã decât ca produs legislativ al Parlamentului, dar acesta e tarat şi incapabil de astfel de gesturi reparatorii.
Poate cã iniţiativele maximaliste se pot transforma în aceeaşi mãsurã în abuzuri. Poate cã instinctul de conservare a vechilor structuri sufocã dezbaterile la scarã naţionalã. Dar oricine trebuie sã înţeleagã cã minima decenţã în faţa istoriei ne obligã pe toţi sã aflãm despre ororile trecutului şi sã acţionãm astfel ca ele sã nu se mai poatã repeta niciodatã şi nicãieri.
Exerciţiul memoriei ca formã de justiţie, în cadrul cathartic al Memorialului din Sighet, este un demers simplu, necesar şi la îndemânã. Iar atât timp cât România cotidianã va rãmâne bântuitã de reflexe ce ar fi trebuit scoase din uz acum 18 ani, recursul la memoria recentã nu poate trece drept obsesie sau manierism, ci este o necesitate de maximã urgenţã.
