Putem astăzi reformula întrebarea: în definitiv, cât ştiu concetăţenii noştri despre istoria săsească? Nu insist asupra faptului pe care l-am mărturisit cu alt prilej – acela că sistemul de educaţie al saşilor transilvăneni, competent redat de Walter König, Paul Philippi, Harald Zimmermann, în vremuri mai noi, a fost pentru mine inspirator în reancorarea reţelei şcolare în comunităţi locale şi descentralizarea învăţământului preuniversitar din România, în 1996-2000.
Oricum,
întrebarea cu privire la cunoaşterea istoriei şcolare săseşti capătă valenţe
noi odată cu apariţia cărţii lui Walter König, Schola seminarium rei publicae. Aufsätze
zu Geschichte und Gegenwart des Schulwesens in Siebenbürgen und Rumänien
(Böhlau Verlag, Köln,
Mai avem, de asemenea, cu acest volum, şi un vestigiu al foarte importantei cercetări a istoriei Transilvaniei realizate de micul, la început, “Arbeitskreis für Siebenbürgische Landeskunde”(Germania), care reuneşte astăzi sute de colaboratori interesaţi de istoria din arcul Carpaţilor, de pretutindeni. Căci autorul şi-a asumat de la început să exprime ceea ce a fost o particularitate a saşilor, redată, la timpul său, de Stephan Ludwig Roth, astfel: “Existenţa naţionalităţii noastre se leagă, poate ca la nici un alt popor al lumii, de biserici şi şcoli”.
Ştim, mai întâi, din cartea lui Heinz Brandsch, Haben die Siebenbürger Sachsen das erste allgemeine Schulwesen gehabt? (1931) că saşii au avut un rol de pionierat în Europa în crearea sistemului şcolar; că, până în 1530, 1019 tineri saşi studiaseră la Universitatea din Viena; că, odată cu “Schola Coronensis”, Honterus a dat modelul care a stat la baza gimnaziilor evanghelice din oraşele Transilvaniei; că 55% dintre cei circa 4.500 de studenţi transilvăneni din secolul XVII proveneau din cinci oraşe săseşti ardelene. Walter König a continuat să caute indiciile acestei dezvoltări importante şi să o interpreteze în contextul istoriei europene. El argumentează concludent că “saşii transilvăneni s-au putut desfăşura în domeniul şcolii, ca şi în alte domenii, relativ liber, dar această libertate nu a subminat suveranitatea de stat, ci a fost benefică pentru întreaga regiune ” (p. 11).
Avem în edificatoarea carte a lui Walter König, Schola seminarium rei publicae, o foarte bine argumentată examinare a momentelor de răscruce ale istoriei învăţământului săsesc din Transilvania şi de la 1918, din România. Acest învăţământ s-a bucurat mereu de autonomie. “Die Siebenbürger Sachsen verfügten über vom Staat relativ unabhängige politische und gesellschaftliche Institutionen, und nach der Auflösung der politischen Einheit (der ‹‹Nationsuniversität››) im Jahre 1876 trat die Evangelische Kirche an ihre Stelle”
(p. 11). Rolul lui Honterus a fost nu numai acela de iniţiator al reţelei gimnaziilor evanghelice, ci şi de model: “Honterus şi-a făcut compatrioţii conştienţi de importanţa durabilă a educaţiei şi a contribuit la identificarea grupului cu şcoala ‹‹sa››” (p. 38). Stephan Ludwig Roth este prezentat ca autor al unei concepţii cuprinzătoare despre învăţământul săsesc şi, în acelaşi timp, ca transilvănean. “Sarcina naţională s-a raportat pentru Roth nu doar la saşii transilvăneni, ci la Transilvania ca întreg” (p. 112). Pe toată lungimea istoriei învăţământului săsesc se poate constata că “problemele şcolii nu sunt doar probleme de formare individuală, ci probleme de existenţă a grupului, de existentă pentru ‹‹naţiunea săsească››” (p. 77).
în condiţiile României “şcolile au rămas în susţinerea bisericii” (p. 97), ceea ce le-a asigurat, chiar în contextul uniformizărilor, o anumită autonomie în perioada interbelică: “în pofida autonomiei limitate, saşii transilvăneni posedau un sistem şcolar privat şi confesional de mare diferenţiere” (p. 116). Preluarea şcolilor de către “Deutsche Volksgruppe” este privită “ca rezultat nu al activităţii politice a corpului profesoral, ci al evoluţiei situaţiei politice” (p. 150).
Evoluţia postbelică a şcolilor săseşti “trebuie văzută în contextul general al evoluţiei sistemului de învăţământ românesc” (p. 283). Saşii au trăit “nesiguranţa” pe care o trăiau toţi cetăţenii” (p. 317). După 1989 s-a schimbat ceea ce s-a moştenit dinspre regimul comunist, în condiţiile în care “nici unul dintre partidele politice nu dispune de vreun program educaţional” (p. 347).
S-au deschis noi posibilităţi de înnoire a şcolilor, dar a început să-şi spună cuvântul “emigrarea” (p. 359). Walter König a urmărit atent iniţiativele de reformă ale anilor care au urmat şi le-a evaluat astfel: “în anii 1997-1999 ministrul educaţiei…, ‹‹un european›› cunoscător al istoriei educaţiei din regiune şi legat de cultura germană (adesea spontan şi împotriva piedicilor), a făcut eforturi pentru o reformă a sistemului de învăţământ.
Planurile de învăţământ au fost ‹‹descongestionate››, s-a acordat şcolilor un spaţiu de libertate pentru decizii proprii, iar elevilor un spaţiu pentru alegerea disciplinelor. Programul său de extindere a învăţământului în limba germană în şcoli, licee şi universităţi a promovat şcolile de limbă germană. Chiar dacă mulţi dintre paşii de reformă au fost, ulterior, daţi înapoi – observatorul extern consideră că au rămas consecinţe” (p. 367).
Reconstituirea istoriei şcolare săseşti Walter König a completat-o cu examinarea redării istoriei saşilor în manualele din România şi în cele din Germania, ca şi a poziţionării învăţământului săsesc în raport cu Europa Centrală şi Occidentală.
Autorul cărţii Schola seminarium rei publicae ne dă nu numai tabloul precis şi concludent al evoluţiei învăţământului săsesc, ci şi o imagine reflectată a dependenţelor sociale ale educaţiei. Cu scrierile lui Walter Köning avem, în mod sigur, cea mai documentată, mai metodică şi mai demnă de încredere cercetare a vreunui fragment al istoriei învăţământului din România, din câte s-au scris vreodată.
