O presă, două preşuri

O presă, două preşuri
La această oră, practicienii şi teoreticienii de salon ai presei cu P mare se dau de ceasul morţii că însuşi Băsescu – spun ei – ar fi pus răscumpărare pe capul câinelui de pază al democraţiei, menţionându-l printre vulnerabilităţile identificate de CSAT la adresa siguranţei naţionale.

Strategia Naţională de Apărare, un document de 29 de pagini, aminteşte într-un paragraf despre “fenomenul campaniilor de presă la comandă, cu scopul de a denigra instituţii ale statului, prin răspândirea de informaţii false despre activitatea acestora; presiunile exercitate de trusturi de presă asupra deciziei politice în vederea obţinerii de avantaje de natură economică sau în relaţia cu instituţii ale statului.”

 

Indignarea vajnicilor apărători ai presei, ca obiect colectiv al prigoanei şefului statului şi a ciracilor săi, vine într-un moment delicat pentru aşa-zisa breaslă: mogulaşul multicolor, patron peste singura garsonieră din România cu iaht la scară şi clarvăzători cu prosopul făcut turban funcţionând pe post de vizor, a mierlit-o şi a intrat la zdup pentru câteva zile, pentru şantaj şi ameninţare.

 

 Cu alte câteva luni în urmă, nişte înregistrări dubios achiziţionate de nişte colegi de breaslă cu irizaţii portocalii, îi dezvăluiau pe doi “monştri sacri ai condeiului” ca pe nişte mardeiaşi ordinari, ajunşi “în altă ligă” prin mijloace asemănătoare, dar nedemonstrate până astăzi. Excluşi formal din breaslă, ei fac parte, în continuare, din pleiada de gurişti plimbaţi seară de seară, precum sfintele moaşte, să combată ca la carte, urmărindu-şi propria agendă, aşa cum au făcut dintotdeauna.

 

în orice sistem social-politic, între presă şi zona de decizie politică se creează o relaţie cu totul specială, caracterizată concomitent de adversitate şi colaborare, este o simbioză stranie, bazată pe conflict: ambele forţe beligerante ar sucomba în absenţa conflictului, presa ar pierde atractivitatea publicului, iar decidenţii politici ar acapara într-atât de multă putere, încât, la un moment dat, excesul ar conduce la implozia întregii arhitecturi de putere.

 

Echilibrul este mereu fragil, iar ambele părţi insistă să-l deranjeze, spre avantajul personal. Echilibrul nu face nici rating, nu aduce nici foloase politice. Pentru toţi noţiunea de echilibru e sinonimă cu lâncezeala, cu plictiseala nefertilă, deşi e singura stare care asigură cu adevărat progresul social. Dar cui îi mai pasă de asta, când la mijloc e propria căpătuială în timp scurt şi cu riscuri minime?

 

Acum ne aflăm într-un punct sensibil. După ce ani la rând curentul dominant în presa cea mai influentă – televiziunea – a fost impus de gudureala pe lângă deţinătorii puterii politice, atitudine obţinută prin sponsorizări şi publicitate plătită de stat, în ultimul timp balanţa s-a dezechilibrat în sensul opus. Decidenţilor politici nici nu li se mai dă dreptul să ia decizii în afara spaţiului televizual, toată politica statului trebuie făcută la televizor, dar nu oricum, ci doar cu poalele-n cap, să facă rating.

 

Cum spunea bătrânul Bourdieu, televiziunea te face om, pentru că fără ea, oamenii nu sunt vizibili, or, dacă nu eşti vizibil, atunci nu exişti! Politica nu mai înseamnă politici, nici chiar de ochii lumii, pentru că publicul a uitat de multă vreme care este cu adevărat rolul acestora. Politica este tot mai mult şi mai exclusiv un spectacol de circ experimental, la care, pe rând, milioanele de privitori creduli cad în extazul admiraţiei unor jonglerii de mare efect sau, dimpotrivă, primesc accidental un cuţit în frunte, când vreunui iozefin diletant îi alunecă mâna pe plăsele.

 

Bambiliciul reprezintă partea (tele-)văzută, anume hiper-realitatea la care avem acces prin caleidoscopul catodic, precum odinioară vedeam cerul prin cilindrul cu oglinzi şi pietricele colorate. Dincolo de sticlă, realitatea nici nu spurcă, dar ne este imposibil s-o desluşim. Esenţial rămâne ca măcar să nu confundăm lumile, să nu avem impresia realului în timp ce suntem expuşi molimei hiper-realităţii, să nu cădem în idolatrizarea unor falşi profeţi care ne promit mântuirea prin presă.

 

Din unghiul de vedere al multor studii culturale critice, presa este un nefericit factor de raspândire a culturii de masă, cu vulgaritatea, violenţa şi frivolitatea proprii evoluţiilor contemporane. Apărătorii teoriilor mediacentrice vor sublinia rolul determinant pe care presa îl joacă în democraţie, prin faptul că dezleagă pentru toţi locuitorii cetăţii enigmele exercitării puterii şi dezbracă de secrete operatorii malefici ai mecanismelor politicii care ar putea să pericliteze viaţa şi bunăstarea cetăţenilor.

 

 Specialiştii în comunicare politică vor spune hotărât că presa este un instrument necesar pentru clienţii lor, pentru că altfel mesajele lor nu ar ajunge cunoscute publicului. Deţinătorii puterii politice vor vitupera mereu împotriva presei că mint, exagerează, denigrează, şantajează, cu scopul de a face jocurile adversarilor. Oamenii vor fi mereu încântaţi de sclipici, lacrimi, sânge şi piele goală, privindu-şi propria condiţie în sticla colorată ca într-o oglindă vălurită neuniform.

 

Presa însăşi va spune o sumedenie de alte lucruri despre ea însăşi. Ziariştii de rând, care îşi rup pingelele pe drumuri neumblate şi dau telefoane pe banii lor, vor fi, pe bună dreptate, crunt revoltaţi când vreun chelios cu cravată îi va numi “tonomate pe ieuro”. La sfârşit de lună, vor împrumuta nişte bani de la foştii colegi de liceu, ajunşi consilieri judeţeni, şi vor bea câteva beri de necaz: 1. pentru că nu şi-au mai căpătat salariile de trei luni şi 2. că oricum nu i-ar fi căpătat în “ieuro”.

 

“Fătucile” din birouri sunt şi ele parte a presei şi muncesc pe brânci copiind de-a fir a păr comunicatele primite pe e-mail-uri, să iasă ştirile, că doar sunt plătite la bucată, cum se spune. Şi prozatorii rataţi sunt ziarişti, atunci când inventează momente şi schiţe extra-conjugale ale celebrităţilor vremii, pe care le ilustrează cu poze decoltate de prin arhive.

 

 De altă parte, şefii de redacţii abia aşteaptă binecuvântata vacanţă, aşa că se interesează de un barter avantajos pe la agenţiile de turism, ai naibii scârţari, măcar atâta să dea şi ei, dacă publicitatea-i pe copcă. Ziariştii de “10 pentru România” îşi vor juca pe veşnicie rolul care le-a intrat în sânge: acela de sforari inexpugnabili, senini în paranoia lor nimicitoare, aşteptând cu mare nerăbdare ziua în care vreun procuror zelos îi va chema să dea socoteală pentru şirul nelimitat de matrapazlâcuri penale pe care le-au comis.

 

 Abia atunci îşi vor fi atins ţelul final: vor poza în victime ale sistemului pe care, chipurile, l-ar fi devoalat în minciunile lor penibile botezate anchete, dar lumea îi va iubi din ce în ce mai tare, ca pe nişte martiri căzuţi pe altarul libertăţii de exprimare. Scăpaţi (anti-)eroic de caznele justiţiarilor prin tot felul de căcăţişuri avocăţeşti, se vor întoarce întăriţi şi vor vrea să conducă lumea, potrivit unei psiho-patologii universale, lesne de identificat.

 

Indiferent dacă reprezintă sau nu o adevărată vulnerabilitate pentru sistemul naţional de apărare, presa comportă toată această paletă pestriţă de ipostaze contradictorii şi greu de desluşit. Dintre toate felurile de a ne raporta la presă, vigilenţa prodigioasă şi ignoranţa totală sunt abordările cele mai de dorit. Fiecare decide pentru sine, că doar pentru asta ne-am dorit şi ne-am primit libertatea de expresie, nu?

⇒ Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte ZCJ.RO pe FACEBOOK

loading...
Loading...
Comenteaza