O reţetă pentru 2013: scoici fără ruj şi garofiţă

Uneori, din fericire vedem că bătrânețea întârzie să apăra, bărbații la 50 de ani fac jogging în fiecare dimineață; la 60 de ani încă răspund mailurilor de la birou și abia la 80 de ani decid să își înceapă, eventual memoriile. Femeile de aceeași vârstă, cochete, se întâlnesc la cafele cu frișcă, pudrată cu scorțișoară, se duc la salonul de înfrumusețare cu o rigurozitate mai mare decât cea a elevilor de gimnaziu la școală, își întind pielea feței și se încăpățânează să schimbe tocurile cu balerini. Cu mulți ani în urmă, mă aflam în Paris de 14 februarie. Era aglomerație mare, mon cher, cu mii de perechi de îndrăgostiți veniți din toate colțurile lumii, pozându-și buzele țuguiate într-un sărut genuin și fericit la Turnui Eifel, pe o ploaie măruntă și deasă ce-ți străpungea haina până la batista din buzunarul de la piept.

Îmi plăcea să iau micul dejunul într-una dintre cafenele mici cu terasă apărată de geamuri mari, perfect curate, uitându-mă la perechi perechile binecunoscute, parizienii înjurând St Valentines,și ignorați de străinii care afișau un entusiasm nonșalant, "turistic". Deodată, calmul dimineții este zdruncinat puternic, de un zgomot care venea de undeva din spatele cafenelei, un zgomot ritmic, de parcă cineva sorbea zgomotos dintr-o ciorbă fierbinte, cu pofta omului care n-a mâncat de câteva zile: o poftă sănătoasă și contagioasă. Ignor, încercând să-mi controlez propriile sorbituri de cafea, de parcă purtarea mea elementară ar fi echilibrat, cumva, sorbiturile din spate. Toată lumea din cafenea s-a oprit, a încetat foitul pe scaun, răsfoitul meniului, mestecatul zahărului în ceșcuțele fine, brodate pe margine, făcând că sorbiturile să se audă din ce în ce mai puternic în această liniște apăsătoare și deranjantă pentru o oră matinală într-o cafenea aglomerată din centrul Parisului. Toți eram vizibil deranjați în afară, se pare, de însăşi "sursa" zgomotului, care își continua ritmicitatea sorbiturilor, cam una la fiecare minut, cu liniștea aceea nefirească între.

Curiozitatea mi-a întors privirea, mișcare care a necesitat rotirea capului la 160 de grade: "sursa" era o doamnă îmbrăcată într un costumaș alb-roz-albastru azuriu Channel, pepit, din garofiță, (cunosc fibrelele deoarece mama mă punea să deapăn sute de metri de ață din care ulterior tricota plovere pentru centrul 13 Tricotextil din Piața Obor pe care l-a condus pe vremea lui Ceaușescu), garofiță de cea mai bună calitate (nu ca acea pe care o dumnezeiam, înjurătură însoțită de cruci umile și vinovate în cerul gurii, fiindcă era atât de sensibilă încât se rupea la fiecare câțiva metri, deprinzandu-mă cu mințitul încă de mică când încercam să îi explic mamei că "așa a venit sulul, cu noduri..." Femeia aparținea varstaei "a treia" (deși vârstă a treia e din ce în ce mai greu de catalogat) și purta cu nonsalantă un ruj roșu aprins și lucios, perfect aplicat, care ar fi arătat strident și nelalocul lui dacă posesoarea ar fi purtat haine neadecvate; în acest context completa, însă, perfect un tablou al eleganței clasice. Sorbea scoici mari cât o palmă muncită de pescar, stropite cu lămâie suculentă și proaspătă, așezate pe farfurii din inox etajate, pline cu gheață pisată mărunt. Își mula buzele pe marginea colțuroasă a scoicii, trăgea generos aer în piept, mai mai să pocnească primul nasture de la jachetă, și aspira, parcă, gelatină translucidă, mai lucioasă ca rujul ei, savurând carnea cu gust de alge sărate, marine.

"Dizgatios!", a fost prima mea impresie. Îmi amintesc perfect acea dimineață, la fel cum îmi amintesc cele mai importante dimineți din viață mea, puține, e drept, dar extraordinare. La vârstă aceea, ușor de intuit: vârsta tânără a adolescentului ce merge în Paris de Valentines și se pozează cu buze țuguiate într-un sărut, în fața Turnului Effel, îmi spuneam că nu vreau să trăiesc mai mult de 50 de ani. Că este îndeajuns să fac ceea ce-mi propun, relativ tepede, fără însă a fi nevoită să umblu prin spitale, cu tuburi îngropate în stomac și perfuzii de glucoză în loc de cești de cafea, acoperite cu frișcă pudrată. Însă, la câteva minute după prima impresie, urmărind-o subtil pe această doamnă memorabilă, mi-am zis pentru prima oară: vreau să ating vârstă ei și să o sărbătoresc, la fel că ea, sorbind scoici reci, acre și imense (e adevărat că nu mâncasem scoici în viață mea, și printr-un noroc am aflat mai târziu că chiar îmi plac; altfel, planul meu s-ar fi dus pe apa sâmbetei, epifanie evident ridicolă ce a durat doar câteva secunde...) L-am întrebat pe doctorul Mayeux, ani mai târziu, printre angajați ce se grăbeau să plece de la birou la oră cinci, ce să facem ca să trăim mai mult, dar nu numai: să nu cădem victime ale Altzheimer-ului, pentru că efortul nostru să nu fie în van - fiindcă nu poate fi nimic mai trist decât să trăiești fără să poți clădi amintiri...

Mă pregăteam, deci, să iau notițe pentru o lista lungă de schimbări "pe care am să le încep de mâine!". Dar profesorul mi a spus doar atât: "aleargă și învață o limbă străină!" Așa că m-am pus serios pe alergat, jumătate de oră sau 3 mile în fiecare zi, și m-am apucat de învățat limbi străine. Am luat cursuri, 3 luni, de spaniolă, apoi 3 luni de franceză. Iar acum învăț japoneză de pe un "App" instalat pe telefon (Surimasen). Nu am ajuns să o stăpânesc pe nici una, cum bine ați ghicit. Poate o să reușesc să cer ajutor în acea limbă, pentru cea mai bună patiserie în Franța, o masă la un restaurant bun de creveți în Spaniolă și pentru cel mai bun sushi în Japoneză. Evident, eforturile mele, pline de entuziasm la început, s-au terminat în bosumflare frustrată. Lipsa de timp și de talent m-au împiedicat să cuceresc mai mult de două limbi, succes datorat în primul rând nevoii de supraviețuire, româna, evident, și engleza; eventual, să nu mă așez pe o bancă pe care este lipită atenționarea "wet paint." Avem adesea impresia că, dacă nu facem schimbări radicale, cele mici sunt neimportante. Dacă nu obținem în totalitate ce ne propunem, ni se pare că izbânda de a obține măcar puțin nu este importantă. Jumătățile de măsură, urcatul până la jumătatea muntelui, sunt, uneori, catalogate drept nereușite. Mi-am dat seama, însă, că nu asta este important: fiindcă în lift, Doctorul Mayeux nu m a îndemnat să stăpânesc perfect o sumedenie de limbi străine, ci doar să îmi exersez mintea în alte vocabulare. Deci, cu alte cuvinte, nu este important să devii atlet de performanță, ci doar să transpiri o dată pe zi. Cum nu este important să porți Chanel cu ruj roșu, ci doar să sorbi, la 10 dimineață, cu nonsalantă, scoici...