. Adevărat.
Cred cu toată tăria de care (mai) sunt în stare (ce-i drept, şubrezită în ultima vreme!), că oamenii poporului din care fac şi eu parte au ajuns la un grad de maturitate încât să poată fi într-adevăr redutabili, în sensul celor spuse de marele poet francez. Ori, dacă suntem oameni redutabili, şi avem, deci "uşurinţa" de a vedea lucrurile "aşa cum sunt", atunci nu vom scăpa acest moment al propriei noastre existenţe şi al existenţei noastre ca popor... Un popor, oricare ar fi el, se aseamănă, în existenţa lui, cel mai bine, cu un individ, cu un om. Cu existenţa lui. Se aseamănă, cel puţin, şi esenţial, cred, tocmai prin acel "dar", prin acea putinţă care îi este dată (sau nu), de a-şi vedea, în trecerea lui sub soare, propriile momentente hotărâtoare în ceea ce înseamnă (sau poate însemna!) propriul mers înainte. E, atât la oameni, cât şi la popoare o anume "intuiţie" de a simţi, (sau nu), că se află într-un punct, al existenţei, în care viitorul lor depinde doar de capacitatea de înţelegere a propriului trecut şi prezent, pe de o parte, iar dacă acest obiectiv este atins, abia atunci putem vorbi despre a doua parte a "momentului", adică de curajul unei asumări a unui (alt) viitor. În acest moment România este într-un fel paralizată: secătuită cum n-a fost niciodată de cea mai rapace, cea mai mafiotă şi cea mai contraperformantă guvernare din întreaga sa istorie, cea a PD-L pe de o parte, iar pe de alta, deşi aflată în opoziţie, această organizaţie a cărei singură preocupare a fost drenarea banului public spre propriile buzunare sau/şi spre acelea ale clientelei lor, continuă să distrugă România prin "Guvernatorul" Traian Băsescu, impus României de către Comisia Europeană, (ca unei colonii!!!), prin cel mai antidemocratic act comis de acest for, ajuns, şi el, să fie măcinat de interese partinice şi economice. De data aceasta e o distrugere prin subjugarea şi folosirea în propriul interes a instituţiilor de forţă ale României. Dacă economic guvernul Ponta încearcă să acopere golurile rezultate din furtul barbar practicat de fosta gaşcă a lui Traian Băsescu, care au condus România, iar viaţa de zi cu zi a românului pare să-şi revină la normal, situaţia reală a vieţii poporului, în fiinţa lui intimă, atâta timp cât "centri nervoşi" ai trupului acestuia sunt încă "infectaţi" de slugile băsiste care conduc încă instituţii nevralgice ale ţării, este umilitoare. E la fel cum se petrece şi în viaţa unui om: încet, încet, în ani, din varii motive, el începe să nu mai fie atent la acea viaţă intimă, a propriului să "eu", a propriului său suflet. Nu mai e atent şi tocmai de aceea la fel de încet, cu fiecare zi care trece, propria sa viaţă, cea care mai rezistă (doar) în visele frumoase de altădată, i se scurge lent, dar sigur printre degete. Sigur, se poate trăi pe lumea asta şi fără "propria viaţă". Se poate trăi din secvenţe mici, se poate trece uşor peste minute, ore, zile, care seamănă teribil şi înfricoşător una cu alta chiar dacă azi putem fi în Turcia, mâine în România, peste o săptămână la Madrid, sau în Grecia, pe malul unei mări frumoase... Chiar şi aşa, zilele, în esenţa trecerii lor peste viaţa noastră, unice, din câte ştim, devin identice, fără mari emoţii, fără mari trăiri, fără mari sărbători ale sufletului. Iar oamenii care nu-şi dau seama de asta, sau nu au curaj să (mai) credă în propriile vise sunt condamnaţi să trăiască exact aşa, în gol. Iar dacă totuşi, se "trezesc" şi nu au curajul, în momentele "cheie" ale existenţei lor " să vadă lucrurile aşa cum sunt", şi să-şi ia propriile hotărâri, vorba lui Paul Valery, atunci sunt condamnaţi să nu mai aibă niciodată, poate, ocazia să schimbe ceva în viaţa lor...
E exact la fel şi cu România: sigur, se poate trăi şi aşa, cu Traian Băsescu guvernator, cu oamenii lui servili în funcţiile cheie în aparatul represiv al Statului. Pentru fiecare din noi viaţa pare să fie aceeaşi: ne putem întâlni cu prietenii, ne putem duce în excursii, venim acasă de la serviciu, şi ne aneantizăm în propriile noastre singurătăţi, deşi suntem înconjuraţi de atâţia oameni... "... şi asa trece viaţa mea pe acest pământ!" , vorba lui Berthotd Brecht...
Nu poţi spune la infinit, nici unui popor, nici unui om ce drum să urmeze. Ceea ce e de făcut, şi avem cu toţii datoria să facem, este de a încerca, prin cuvinte, prin gesturi sau atitudini să le facem înţeles unde anume se află; să spunem prin toate mijloacele pe care le avem la îndemână (cuvinte, imagini, poezii, proză, teatru) că se află în preajma acelui moment al vieţii lor, care nu trebuie ratat. Dacă vor înţelege, nu au nevoie de confirmările, încurajările şi/sau de acceptul cuiva. Vor fi adunat, dacă au înţeles şi au simţit propriul moment, din toate aceste mărturii, experienţe de viaţă bine evaluate, chiar puterea de a acţiona pentru construcţia unui alt fel de viitor. L-am citat pe Valery, l-am citat pe Brecht şi ca să închei tot cu un citat, care justifică îngrijorarea mea în legătură cu trista constatare ca din teamă, comoditate sau din orice altfel de motive (vai, atât de uşor de găsit!!!) mare parte din oamenii care ţin, cumva, de acest popor îşi "ratează" clipa în care deasupra lor stă chiar propriul moment al "devenirii lor întru fiinţă". Citatul aparţine regretatului scriitor Octavian Paler, care spune aşa: "Lucrurile pe care nu le faci la timp, nu le mai faci niciodată..."
