Amalgamul acesta de percepţii din varii zone ale umanului public, dacă se poate spune aşa, mi-a arătat câteva lucruri simple, dar pe care oamenii le observă, de obicei rar, sau, mai grav, nu le observă niciodată. Tocmai când mă gândeam să scriu cel mai "extraordinar" text despre cafea-cafenele, am primit, în varianta electronică, un mesaj scris de o persoană extrem de specială despre acelaşi lucru. Un text scris imediat, un text admirabil, deşi NU VĂZUSE CAFENEAUA DECÂT ÎN FOTOGRAFIILE care circulau pe net, încât mi-am dat seama, nu fără o oarecare invidie a omului care lucrează cu cuvinte, că n-aş putea niciodată să scriu un text mai bun. Cu alte cuvinte, am înţeles că trebuie să fii, în cazul oamenilor, extrem de atent la strălucirile ascunse ale acestora. Fiindcă s-ar putea ca tocmai aceste străluciri să fie, mai târziu, nişte lumini mari... Am mai spus asta: noi, oamenii, ne deosebim unii de ceilalţi nu prin calităţile noastre, ci, mai ales, prin ceea ce suntem în stare să "vedem" în oamenii de lângă noi.
Eu am văzut în cazul acesta talent şi sensibilitatea de a fi descoperit ambianţa şi imaginea cafenelei ideale. Al doilea aspect aflat a fost acela de a constata că poţi scrie despre un lucru, un om, o cafenea etc., chiar dacă nu le-ai văzut decât în fotografii, cu condiţia ca acele lucruri, situaţii, oameni să existe deja în tine. Aşa cum Kafka a scris despre America fără să fi păşit vreodată pe pământul ei. Sigur, pentru asta îţi trebuie har şi spirit... Deci n-am să scriu eu despre cafea, cafenele, ci am să-i dau cuvântul acestui scriitor despre care v-am vorbit mai sus. "Cafeaua mea, după cum ţi-am zis - oricare marcă, oricum prăjită, uscată, transportată, artificial sau natural aromată, amară, un pic arsă, culeasă de tânără sau târziu, din orice ţară - lungită cu multă apă şi lapte, ar zice unii, are acelaşi gust (în afară de cea de la mine de la serviciu, care şi aşa are un gust ca dracu').
Deşi sunt pentru băutorii de cafea exact ca ăia din Florida ce-au ars Coranul pentru populaţia arabă; eu, în ignoranţa mea, apreciez mirosul (da!) şi am vaga impresie că gust şi calitatea! Chiar dizolvată într-un litru de lapte. Poate că tu n-ai simţi diferenţa, însă eu o simt (chiar dacă la modul: «laptele are gust de cafea bună» sau «laptele are gust de cafea proastă»). Ideea e că, pe lângă cafea, apreciez locul în care o beau. În special la Cluj, în special primăvara, când simţi mai tare nevoia să te trezeşti, nu numai după o noapte (întotdeauana prea scurtă din punctul meu de vedere), dar mai ales după o iarnă aspră, (întotdeauna prea lungă). Am citit în cartea mea de psihologie că dependenţii de cafea îşi satisfac parţial nevoia numai când îi simt mirosul, fără să-şi ţuguie neapărat buzele în ea.
Pe lângă cafea deci, ar trebui să simţi atmosfera. Nu mă interesează «gama largă de prăjituri şi ceaiuri!», deşi o cafenea trebuie să le aibă şi pe astea. Dacă ar fi cafeneaua mea, şi o simt aşa, aş vrea să ştiu chiar despre simţuri: văz, auz, miros. Să simt că văd o bucăţică de Cluj, din «Klausenburg», sau că citesc un «magazine» de dimineaţă. Că iau un «lunch break» calm sau beau un cognac Rémi Martin, arămiu, seara. Că aud forfota din oraş sau, din contră, că pot să mă retrag din ea. Cum ţi-am scris, că aud cum se macină boabele de cafea. Aş vrea să aflu despre tabieturile deja clasice care însoţesc ritualul de a bea o cafea. Nu un meniu, ci un feeling.
Aş vrea să simt cum cănile sunt încălzite, cum boabele sunt prăjite la nu ştiu cât timp, cu doar o secundă înainte de a fi puse în aparatul de cafea, ca să-şi păstreze aroma proaspătă, cum este servită de «baristas», despre barmanii care servesc şi sunt specializaţi în sortimentele de cafea, cum laptele este fiert pentru fiecare «latte» sau «machiatto», pentru că asta înseamnă calitate. Că, dacă se oferă arome diferite, ele sunt măcinate în compartimente diferite. Să simt că acea «puţină apă se filtrează prin multe grame de cafea într-un shot de espresso», nu ca la alte cafenele, unde "multa apă spală puţina cantitate." Apoi, aş vrea să simt o prăjitură. UNA, nu toate! - după principiul «mai puţin este mai mult», tradus din «less is more!» Una care îţi place că are fructe şi cantitatea perfectă de ciocolată neagră, cât să nu te amărăşti de la cacao, dar nici să simţi că mănânci «un borcan de dulceaţă sau un măr». Sau despre un foietaj. Unul care merge perfect cu gustul de cafea, că, deşi are brânză, nu simţi că te plimbi prin Piaţa Mihai Viteazu şi te apucă de nas un miros ascuţit şi vulgar...
Să simt cât sunt de sofisticate câteva elemente, nu toate, şi fără a mă gândi la cuvântul sofisticat. Să simt că omul este SERVIT şi cum anume! Că se simte acasă, dar, totodată, în vizită: servit, «pampered» (n-am sinonim la asta: servit cu mare atenţie, regeşte cumva, după un ritual anume)! Să simt că acel bob de cafea este cel mai bun şi nimeni nu şi-ar dori altceva. Iar dacă aş vrea să simt ritmurile unei cafenele, vreau să-i ştiu «programul» secret: când este «busy», la orele de «rush», la 9 dimineaţa, şi când este «slow»: la 5 după-amiaza. Ca şi mine, şi lumea să ştie că există ritualuri, cu cine se poate întâlni şi la ce se poate aştepta.
Vreau să simt boabele de cafea, zi-mi de boabe! După, cu un drum m-ai dus la «Sacher», la Viena, întoarce-mă repede în inima Clujului (că doar acolo suntem), zi-mi de «O PRĂJI» pe care mi-o doresc, despre un pateu. Zi-mi de cafea pe limba folosită şi înţeleasă de un «connaisseur» ca să şi învăţ ceva cu ocazia asta. Aş vrea să ştiu şi să simt un pic şi de patroni sau de un barman. Că aşa se cade. Omul sfinţeşte locul. Dar aici nu cred că ai putea să scrii tu despre tine sau restul personalului." Aţi înţeles, cred, de ce nu ar trebui să scriu nici un rând în plus! Şi o să pun aici doar numele autorului, căruia îi mulţumesc.Cristina Calancea
