Oamenii, inadecvarea si "povestioarele" lor

Mangelhaftigkeit - Inadecvarea, este, cu siguranţă acea "calitate", care te ajută să nu-ţi (mai) doreşti să vezi ce se petrece cu tine şi cu ceilalţi.

Asta nu înseamnă, neapărat că te-ai retras, că fugi de lume şi că nu mai ai contact cu ceilalţi. Poţi să te afli în vâltoarea vieţii, să fii între oameni mulţi şi chiar să ţi se pară că aceasta e chiar ceea ce trebuie să faci. Mai degrabă, aceasta este un fel ciudat de atitudine, în care, nu vrei să vezi şi să iei act că până la urmă tot tu vei fi cel care te vei analiza şi judeca. Naivitatea, ne spun filosofii, este acea capacitate prin care nu ştii că vei fi judecat. Asta înseamnă, deci, că inadecvarea nu poate fi apanajul naivităţii. Şi totuşi...

Cred că a rămâne "cu tine", înseamnă a-ţi găsi locul din lăuntrul tău, care îţi generează substanţa din care sufletul tău trăieşte: să răspunzi, să argumentezi cu exemple aflate la mâna oricui, să intri în jocul întrebare - răspuns - comentariu, e inutil. Trebuie să continui să crezi, dacă ai descoperit, în tine, (şi nu pe Internet), că ai în ce. Zeităţile şi miturile Occidentului, periculos de "la modă" nu fac decât să piardă adevăratul mit, cel al începuturilor şi să "cumpere" suflete, exact aşa cum făceau primii colonişti, luând aurul băştinaşilor în schimbul cioburilor de oglindă. Era primul pas spre uciderea lor.

În germană, inadecvarea vine de la Mangeln, de la greşeli, iar asta se poate traduce cumva în repetarea lor, şi, mai precis, trecerea acelui timp în care ele puteau fi conştientizate. Consumarea acelei zone de timp când încă mai poţi opri totul, în fapt pierderea acestei posibilităţi, te "mută" într-o inadecvare de care la un moment dat, nici nu-ţi mai pasă. Ba, mai mult, eşti chiar în stare să-i cerţi pe cei care ar putea observa fără răutate (ci dimpotrivă!) că te depărtezi, în fond, chiar de tine...

Dacă e adevărat ceea zice Kipling, şi anume, că există locuri pe pământ, prin care, daca ai suficient timp să aştepţi, va trece, până la urmă toată lumea, acest gen de locuri există în multe ţări: Italia, Cuba, Grecia, Spania; dar mai ales în România. Cunosc astfel de locuri în mai toate oraşele ţării. Evident, la Cluj şi Sibiu, mai multe. Şi nu neapărat fiindcă îmi sunt mai familiare. Ci pentru că istoria devenirii acestui pământ, este una cu mine şi tot ce înseamnă carne din carnea şi oasele strămoşilor mei, pe care nici nu-i cunosc, ci mai mult îi simt. Sigur, un astfel de loc nu va putea fi, niciodată, undeva într-un "conglomerat", într-o afundătură urbană construită în oribila imitaţie a modelului Midwest american. Pentru simplul fapt că în astfel de aglomerări nu există o inimă urbană, nu există locuri şi oameni de care să fii legat şi, mai mult, din astfel de "staţii" doar se vine şi se pleacă. E o lume, construită doar ca să fie utilă, să folosească la ceva. Să fie folosită o zi, două, zece, să fie lăsată, apoi altcuiva, care o va folosi, şi el, după care va pleca. Sunt locuri în care nici stafiile nu cred că se simt bine: la ce ar bântui un loc de felul acesta? Pentru ce ar sta, urmărind un om dintr-un loc ca acesta? Există locurile despre care vorbea Kipling, poate pentru aceea că, mai ales, aici, în ţara asta, multhulită, multînjurată sau pe nedrept jignită, oamenii încă nu s-au grăbit (până acum!) cu occidentalizarea feroce, şi n-au preluat "modelele" de carton, moarte şi îmbălsămate, pe care şi le dau acum tinerii, ca pe o ştafetă, din mână în mână... Numai cine nu are capacitatea de a afla că există un sfârşit, şi se crede veşnic, poate să nu preţuiască lucrurile cu care trăieşte, cărţile cele mai iubite, pe care nu le poţi simţi decât în limba natală, glasurile cunoscute, prezenţele, parfumurile, gesturile, totul... Tot ceea ce întrupează mitul regilor şi reginelor aflaţi printre noi în haine obişnuite, aceia cărora li s-a părut, pe nedrept din prea multă decenţă, sau poate fiindcă s-au sfiit pur şi simplu să-şi poarte mantiile. Sigur, ei nu pot fi atât de mulţi, pe cât ne-am dori, însă cu cât ei se vor dezvălui şi vor face tot ce au de făcut, cu atât mai repede vom fi salvaţi ca destine individuale şi ca popor.
Oraşele există prin oameni. Oamenii sunt oraşele, iar oraşele sunt România. Chiar: eu nu vreau o ţară "ca afară". Dacă preţul acestui model este pierderea identităţii (citeşte: a sufletului!), prefer să rămânem aşa.

Să fie adevărat, oare, că adevarata capacitate interioară superioară vine însoţită de curajul asumării? Şi: într-o lume atât de diversă e, oare, corect să judec? Sunt atâtea contexte şi sorţi! Pare că e posibil ca în mintea cuiva care citeşte astfel de "compuneri", chiar să se creeze o "povestioară". Ori, miza mea sunt tocmai ei, cei care sunt în stare să şi creadă propria lor "povestioară". S-ar putea, contrar "modei", ca tocmai ei să fie câştigătorii. Cu condiţia să fie "povestioara" lor: regi şi regine care nu se vor sfii să-şi scoată, să asume să şi scoată, din desaga în care stau ascunse şi şifonate, mantiile, tiarele şi sceptrele. Povestioara e lor, cea care nu începe cu o "aplicaţie" trimisă pe e-mail, în necunoscut...

Am citit undeva că mişcarea făcută de stelele lui Aristotel, e perfectă tocmai pentru că îşi conţine scopul, nu îl urmăreşte.De aici analogia cer - intelect şi preferinţa pentru lucrurile care îşi conţin scopul. Cred din tot sufletul că nu ne vom pierde sufletele. Sigur, unii vor râde, alţii vor comenta şi mă vor contrazice. Sunt liberi s-o facă, eu nu am nimic mai mult de spus, decât că ignoranţa şi lipsa curajului de a face un pas, "acel" pas, este, de fapt, cel mai mare păcat. Iar dacă ne încăpăţânăm să trăim în acest "păcat" nu vom mai şti să "citim" în propriile destine. Mă cutremură şi acum cuvintele Annei Beciu, din "Rondul de noapte": "Iubirea se întâmplă când mângâiem suprafaţa texturată a unei ţesături, când ceva se spune cu mâinile sau cu gura. Gura foloseşte poveşti pentru a mângâia, face să apară texturi imprăştiate, care se pot citi cu glas tare. Dar aproape nimeni nu ştie să citească."