Pentru că, trecând peste excepţiile care, de fapt, confirmă o regulă, IPOCRIZIA este, cel puţin în ultimii ani, starea în care trăieşte şi vegetează ţara noastră. Şi pentru că politica este cea mai vizibilă scenă publică, putem constata că starea de ipocrizie a alterat grav această “elită” a ţării, care a devenit etalonul maximei ipocrizii posibile. în campania electorală ni s-a spus că trebuie să votăm împotriva comunismului, împotriva mogulilor (a celor doi, care voiau să pună mâna pe averea României), împotriva urmaşilor celor care au făcut mineriadele.
Ce fel de ipocrizie mai mare poate naşte mintea unor politicieni, pentru a-şi manifesta, după apriga dorinţă de putere, bătaia de joc, “arma” cu care au reuşit, din păcate, să adoarmă conştiinţa a milioane de oameni? Mai departe, câtă ipocrizie poate intra înlăuntrul unui politician care candidează (fie şi uninominal) pe lista unui partid, ca apoi să trădeze şi să plece şi să susţină cu neruşinare exact partidele aflate la putere? Şi câtă ipocrizie poate exista în fiinţa unei astfel de mizerii umane, care mai are şi tupeul, greu de egalat, cu siguranţă, în politica oricărei ţări europene, de a pretinde că ar fi, - nu-i aşa -, “independenţi”?
Nu ştiu de ce cei care i-au votat pe aceşti ipocriţi maximali nu-i acţionează în instanţe, ca să fie, o dată pentru totdeauna, legiferată trădarea cu toată mizeria de conştiinţă care o însoţeşte. Probabil că este singura modalitate de a spune, acoperit de decizia unei instanţe de judecată, că a-ţi minţi propriii alegători, candidând sub sigla unui partid, care te-a ajutat să devii dintr-un ilustru “nimeni” candidat pentru Parlamentul României, şi apoi trecând mârlăneşte la linsul puterii contra unei sume sau altor avantaje, este, în afară de abjecţie, şi maximum de ipocrizie! Mai trebuie menţionată la cota maximă de ipocrizie activitatea de 20 de ani a UDMR, poate cel mai abject şi ipocrit partid din România.
îndeajuns de nesimţit ca în momentul când eu scriu aceste rânduri să ceară preşedinţia Senatului României, după ce, din 1989 şi până azi, nu au făcut decât să pretindă că susţin maghiarii din ţara noastră, când, de fapt, nu au făcut altceva decât să-şi bată joc de ei, singurul lor ţel fiind acela, pur românesc, de a ajunge la poziţii-cheie, la putere, ceea ce le-a asigurat, tuturor “căpeteniilor” lor îmbogăţirea putredă. Dacă mai amintim şi ipocrizia mai marilor sindicalişti, care, de asemenea, nu au avut prea multe “sarcini” pentru promovarea drepturilor membrilor, vom constata că n-au făcut altceva decât că au profitat de poziţia de forţă care le-a fost dată de puterea “maselor” ca să-şi alimenteze afacerile proprii şi să-şi asigure propria îmbogăţire. A lor şi a tuturor acoliţilor lor.
Dar pentru că ieri a fost 8 martie, “ziua femeii”, profit de ocazie să observ, lăsând la o parte sferele puterii sindicale şi politice, că şi noi, bărbaţii din ţara asta, în marea noastră majoritate, jucăm admirabil acest mizerabil joc al ipocriziei. Majoritatea bărbaţilor (spun asta în cunoştinţă de cauză, fiind de mai bine de 50 de ani bărbat!) au, după cum se ştie, o părere cel puţin proastă despre femei în general, ba destul de mulţi, chiar şi faţă de femeile din imediata lor apropiere. Despre politicieni am spus că nu mai vorbim: trimisul femeilor “pe centură”, de la cel mai înalt nivel al Statului, spune clar ce se înţelege prin “egalitatea de şanse” existentă în România.
Un mare număr din vaşnicii bărbaţi consideră că femeile sunt doar “animale care cresc pe lângă casa omului” sau “acel obiect de care te ţii, atunci când faci sex”. O grămadă de indivizi, care mai de care mai “macho”, nu sunt interesaţi de ceea ce se petrece în sufletul femeii cu care îşi împart viaţa, tratându-le doar la modul exclusiv superficial. Nu mai vorbesc despre faptul că în ţara noastră sunt foarte mulţi bărbaţi care îşi lovesc partenerele, care cred că lumea în care trăiesc ei este exclusiv o lume a bărbaţilor, în care ei hotărăsc ce are sau nu de făcut femeia din România. Mulţi sunt şi aceia care consideră interesante doar femeile îmbrăcate sumar, cu “termen de folosinţă” de maximum o noapte sau poate mai puţin: doar atât cât să-şi desfacă picioarele şi apoi să dispară cât mai repede.
Bancurile de o vulgaritate şi de o misoginie rar întâlnită ocupă un loc important în folclorul de gen al românului dintotdeauna. La nivelul imediat superior, unde femeia nu mai este lovită, înjurată şi nedreptăţită în modul “tradiţional” mitocănesc, ea este înconjurată de neîncredere. Neîncredere care, de cele mai multe ori, este complet nejustificată. Constatarea la care se ajunge după cele mai multe statistici arată că femeile sunt tot atât de inteligente, responsabile şi inventive ca şi bărbaţii. Că şi ele pot conduce maşina la fel de bine (poate chiar mai atent şi preventiv!), pot creşte copiii, pot lucra în construcţii şi pot conduce cu acelaşi discernământ o instituţie.
“Omagierea” plină de ipocrizie pe care o practică majoritatea bărbaţilor de ziua “femeii” mi se pare cu atât mai jalnică, cu cât în celelalte 364 de zile ale anului unei mari părţi din marii şi puternicii bărbaţi ai ţării nici prin minte nu îi trece să ia în seamă eforturile şi durerile femeilor. Le e greu să bage mâna în buzunar să ia un buchet de flori, şi cu atât mai mult n-ar cheltui pentru un parfum sau o bijuterie. Deşi sunt sigur că acestea s-ar mulţumi şi cu un cuvânt bun. Salut, aşadar, pe toţi acei bărbaţi care au “timp” ca în fiecare zi să facă un compliment femeilor care le sunt în preajmă şi să constate că pot realiza, în orice domeniu, tot ceea ce poate face un bărbat, dar şi pe toţi acei bărbaţi care se abţin să-şi vorbească de rău fostele prietene, soţii sau amante.
Este, cred, un minimum de la care poţi fi numit bărbat. în rest, ipocriţilor care îşi amintesc doar de “ziua femeii” de femeile pe care pretind că le respectă şi chiar că le iubesc, le sugerez să sărbătorească, fără ipocrizie, ziua femeii “marfă”, sau ziua femeii în chiloţi. Ar fi mult mai adevărat...
