DISTRIBUIE
Probabil că e o măsură de protecţie a creierului meu, care, se pare, înţelege tot mai puţine lucruri din cele ce se întâmplă în ultima vreme.
Poate e doar un mod neştiut în care psihicul, care nu mai reuşeşte să motiveze genul de oameni şi, mai ales, atitudini, încearcă explicaţii în locurile cele mai profunde, mai intime, în timpuri în care siguranţa propriilor sentimente părea de nezdruncinat. Măsura, una la care fac apel oamenii, - se spune -, doar când sunt disperaţi sau se apropie de despărţirea de Lume, este retrăirea unor momente ale copilăriei, momente de maximă intensitate, ale existenţei fiecărui om trăitor pe acest pământ.
Mă gândesc la poveştile pe care mi le citeau părinţii, cu schimbul, dar mai ales la diafilmul din fiecare seară, înainte de culcare. Imagini fantastice, de o rară frumuseţe, care nu a pălit, iată, nici după trecerea atâtor ani, din “Neghiniţă”, “Făt-Frumos din Lacrimă”, “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” (alb-negru), şi, în fine, “Omul de piatră”. Încet-încet, încă de pe atunci, personaje fabuloase, oameni sau animale vorbeau şi nu făceau altceva decât să ne spună nouă, copiilor, că sub blana lor se ascund, de cele mai multe ori, alte tipologii de oameni, cu care mai târziu în viaţă ne vom întâlni şi care ne vor pune, fără să-şi dea seama şi fără să le pese, în pericol propria existenţă; ne tăbăceam, începeam să aflăm că unii pot face în viaţa lor absolut orice, că pot trece peste orice, fără regrete, fără sentimente, fără emoţii, cu condiţia ca ei şi cei apropiaţi lor să fie fericiţi. Iar pentru asta pot sacrifica pe oricine. Din păcate, poveştile nu ne ofereau decât personaje. Bune şi rele. Nu ştiu să fi existat vreo poveste despre cum poţi să trăieşti fără să-ţi pese decât de binele tău şi al familiei tale.
Dacă ar fi fost aşa, poate că mulţi dintre noi s-ar fi putut apăra de dezamăgirea celor care trăind doar în prezent, fără amintiri, fără încrederea în viitorul care, oricât ne-am chinui să nu vedem, este întotdeauna legat de oamenii din viaţa noastră; oameni care, chiar dacă nu aparţin familiei, pot, de cele mai multe ori să însemne infinit mai mult. “Omul de piatră”, căci acesta este obiectul acestor rânduri, este, cred, cea mai frumoasă imagine pe care doar basmul românesc a putut s-o întrupeze, schematizând-o până la esenţe. Vă imaginaţi un om a cărui inimă este o piatră rece, umedă şi nemişcată? Cum poate să fie un astfel de om în care organul acela în care se petrece şi se naşte, după cum se spune, exact esenţa trăirii este împietrit? Nemişcarea unei inimi de piatră, răceala şi încremenirea sunt cel mai relevant lucru care se poate spune despre un anume fel de fiinţe care nu fac altceva decât să lase în urma lor doar sângele şi trupurile lipsite de viaţă ale celor care, în anume momente ale vieţii, au ales să creadă în ei. Poate vă plictisesc aceste descrieri, atât de triste în esenţa lor, dar ele nu fac altceva decât să întregească un portret sumbru: este portretul omului care reuşeşte în viaţă.
Nu importă vârsta sau sexul, nu importă talentul sau îndemânările, studiile sau capacităţile intelectuale. Un trup frumos, un creier bine mobilat şi sprinten, posesori ai unor talente inimaginabile sunt, din câte am constatat eu, uneori, ascunzişul cel mai bun pentru cea mai rece inimă împietrită, pentru cel mai rece bazalt, în care viaţa a săpat cel mai îngheţat suflet; cam cum vedeţi, dacă aţi fost la munte, iarna, pietrele acelea negre acoperite cu gheaţă sticloasă. Zilele trecute, o ştire incredibilă a străbătut spaţiul public românesc: organizaţiile care protejează bolnavii cu HIV-SIDA au anunţat că îi vor da în judecată pe cei responsabili pentru faptul că aceşti nenorociţi ai sorţii nu mai primesc de la Stat medicamentele care li se dădeau până acum gratuit, aşa cum se dau în toată lumea civilizată. Cu alte cuvinte, câteva sute de mii de oameni nefericiţi au fost condamnaţi la moarte, fără drept de apel, de către nişte semeni de-ai lor, politicieni de frunte ai ţării...
Au fost condamnaţi de către aceşti indivizi fără scrupule pe care putem să-i numim cel mai bine “oameni de piatră”. Căci cei mai mulţi politicieni români par a face parte din această categorie. Degeaba sunt inteligenţi, sclipitori, cu multe talente, poate, şi apreciabile calităţi intelectuale, dacă inimile lor s-au transformat de-a lungul timpului în cele mai veritabile reci şi negre pietre? Cu siguranţă că familiile lor sunt fericite, cu siguranţă că ei înşişi au uitat sau nici nu le-a păsat prea mult că nişte semeni de-ai lor vor trebui să moară ca să le asigure lor rămânerea la putere şi familiilor lor profunda fericire. Ce poate fi mai odios decât să ştii că din cauza ta câteva sute de mii de suflete pier? Cum mai poţi dormi liniştit noaptea, cum mai poţi să râzi cu prietenii, cum mai poţi să deschizi ochii în faţa oglinzii când ştii că ai înşelat aşteptările unor oameni neputincioşi, care nu aveau altă soluţie decât aceea de a crede în deciziile tale? Într-un singur fel. În singurul fel în care un om poate călca pe fiinţa celui pentru care înseamnă însăşi viaţa, însăşi ziua de mâine.
Transformându-ţi inima şi sufletul în piatră rece şi neagră. În nemişcarea şi insensibilitatea ei, “împietrirea” te ajută să mergi înainte, să nu conteze ce ai lăsat în urma deciziilor tale, să poţi spune oricui în faţă că gata, s-a terminat şi că degeaba l-ai crezut când ţi-a spus că îi pasă de existenţa ta. Că asta a fost ieri. Azi interesele îi cer să te sacrifice şi asta e. Asta e natura de bază a politicianului român de azi. Dar nu numai a lui. Viaţa noastră de zi cu zi este scena multor drame, a multor dezamăgiri pricinuite de oamenii de piatră în mâna cărora ne punem, plini de încredere, chiar propria soartă. Cuprinşi parcă de orbire, nu vedem că omul cu inima de piatră va alege să se dispenseze de noi, elegant şi rece, ori de câte ori interesul i-o va cere. E un vis frumos, acela pe care noi îl credem, cum că ar exista sentimente, că există valori şi principii, care trebuiesc apărate cu orice preţ. În faţa oamenilor de piatră toate acestea nu fac nici cât o ceapă degerată. Şi, cu toate astea, noi continuăm să-i iubim şi să-i dorim pe aceşti oameni care ne-au dezamăgit şi care au călcat voioşi peste destinele noastre, continuăm să-i privim cu îngăduinţă şi speranţă, chiar când ştim că lor, pur şi simplu, nu le pasă de ce se va întâmpla cu noi. Continuăm să-i privim aşteptând ca un miracol să-i schimbe şi să-şi dea seama de ceea ce au făcut şi de ceea ce fac. Dar nu. Ne rămâne doar să ne ducem crucea, atâta cât putem. Fără să ştim dacă e crucea noastră sau a lor. Dar mai contează? Pentru ei oricum, nu. Suntem, întocmai ca în povestirea în care Buddha încearcă să salveze viaţa unui muribund, cu pieptul străpuns de o săgeată. Omul, înainte de a-l lăsa pe Buddha să-i scoată săgeata, îl opreşte pe acesta: “... stai! Spune-mi întâi cine a tras în mine, din ce lemn este făcută săgeata, unde este pomul din care cel care a tras a luat lemnul...” şi tot aşa, din întrebare în întrebare, până îşi dă sfârşitul. E, totuşi, greu să fii Buddha şi să te afli lângă toţi muribunzii zilei, pe care să vrei să-i salvezi prin încrederea ta, împotriva propriei lor voinţe. Măcar atâta cred că am învăţat până acum: că binele nu se poate face cu forţa şi ca inimile pietrificate nu le poate încălzi nici cel mai intens foc. Şi că în urma deciziilor acestor oameni de piatră nu rămâne decât nefericire şi dezastru, şi abia dacă se găseşte vreunul care să se bucure.
Mă gândesc la poveştile pe care mi le citeau părinţii, cu schimbul, dar mai ales la diafilmul din fiecare seară, înainte de culcare. Imagini fantastice, de o rară frumuseţe, care nu a pălit, iată, nici după trecerea atâtor ani, din “Neghiniţă”, “Făt-Frumos din Lacrimă”, “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” (alb-negru), şi, în fine, “Omul de piatră”. Încet-încet, încă de pe atunci, personaje fabuloase, oameni sau animale vorbeau şi nu făceau altceva decât să ne spună nouă, copiilor, că sub blana lor se ascund, de cele mai multe ori, alte tipologii de oameni, cu care mai târziu în viaţă ne vom întâlni şi care ne vor pune, fără să-şi dea seama şi fără să le pese, în pericol propria existenţă; ne tăbăceam, începeam să aflăm că unii pot face în viaţa lor absolut orice, că pot trece peste orice, fără regrete, fără sentimente, fără emoţii, cu condiţia ca ei şi cei apropiaţi lor să fie fericiţi. Iar pentru asta pot sacrifica pe oricine. Din păcate, poveştile nu ne ofereau decât personaje. Bune şi rele. Nu ştiu să fi existat vreo poveste despre cum poţi să trăieşti fără să-ţi pese decât de binele tău şi al familiei tale.
Dacă ar fi fost aşa, poate că mulţi dintre noi s-ar fi putut apăra de dezamăgirea celor care trăind doar în prezent, fără amintiri, fără încrederea în viitorul care, oricât ne-am chinui să nu vedem, este întotdeauna legat de oamenii din viaţa noastră; oameni care, chiar dacă nu aparţin familiei, pot, de cele mai multe ori să însemne infinit mai mult. “Omul de piatră”, căci acesta este obiectul acestor rânduri, este, cred, cea mai frumoasă imagine pe care doar basmul românesc a putut s-o întrupeze, schematizând-o până la esenţe. Vă imaginaţi un om a cărui inimă este o piatră rece, umedă şi nemişcată? Cum poate să fie un astfel de om în care organul acela în care se petrece şi se naşte, după cum se spune, exact esenţa trăirii este împietrit? Nemişcarea unei inimi de piatră, răceala şi încremenirea sunt cel mai relevant lucru care se poate spune despre un anume fel de fiinţe care nu fac altceva decât să lase în urma lor doar sângele şi trupurile lipsite de viaţă ale celor care, în anume momente ale vieţii, au ales să creadă în ei. Poate vă plictisesc aceste descrieri, atât de triste în esenţa lor, dar ele nu fac altceva decât să întregească un portret sumbru: este portretul omului care reuşeşte în viaţă.
Nu importă vârsta sau sexul, nu importă talentul sau îndemânările, studiile sau capacităţile intelectuale. Un trup frumos, un creier bine mobilat şi sprinten, posesori ai unor talente inimaginabile sunt, din câte am constatat eu, uneori, ascunzişul cel mai bun pentru cea mai rece inimă împietrită, pentru cel mai rece bazalt, în care viaţa a săpat cel mai îngheţat suflet; cam cum vedeţi, dacă aţi fost la munte, iarna, pietrele acelea negre acoperite cu gheaţă sticloasă. Zilele trecute, o ştire incredibilă a străbătut spaţiul public românesc: organizaţiile care protejează bolnavii cu HIV-SIDA au anunţat că îi vor da în judecată pe cei responsabili pentru faptul că aceşti nenorociţi ai sorţii nu mai primesc de la Stat medicamentele care li se dădeau până acum gratuit, aşa cum se dau în toată lumea civilizată. Cu alte cuvinte, câteva sute de mii de oameni nefericiţi au fost condamnaţi la moarte, fără drept de apel, de către nişte semeni de-ai lor, politicieni de frunte ai ţării...
Au fost condamnaţi de către aceşti indivizi fără scrupule pe care putem să-i numim cel mai bine “oameni de piatră”. Căci cei mai mulţi politicieni români par a face parte din această categorie. Degeaba sunt inteligenţi, sclipitori, cu multe talente, poate, şi apreciabile calităţi intelectuale, dacă inimile lor s-au transformat de-a lungul timpului în cele mai veritabile reci şi negre pietre? Cu siguranţă că familiile lor sunt fericite, cu siguranţă că ei înşişi au uitat sau nici nu le-a păsat prea mult că nişte semeni de-ai lor vor trebui să moară ca să le asigure lor rămânerea la putere şi familiilor lor profunda fericire. Ce poate fi mai odios decât să ştii că din cauza ta câteva sute de mii de suflete pier? Cum mai poţi dormi liniştit noaptea, cum mai poţi să râzi cu prietenii, cum mai poţi să deschizi ochii în faţa oglinzii când ştii că ai înşelat aşteptările unor oameni neputincioşi, care nu aveau altă soluţie decât aceea de a crede în deciziile tale? Într-un singur fel. În singurul fel în care un om poate călca pe fiinţa celui pentru care înseamnă însăşi viaţa, însăşi ziua de mâine.
Transformându-ţi inima şi sufletul în piatră rece şi neagră. În nemişcarea şi insensibilitatea ei, “împietrirea” te ajută să mergi înainte, să nu conteze ce ai lăsat în urma deciziilor tale, să poţi spune oricui în faţă că gata, s-a terminat şi că degeaba l-ai crezut când ţi-a spus că îi pasă de existenţa ta. Că asta a fost ieri. Azi interesele îi cer să te sacrifice şi asta e. Asta e natura de bază a politicianului român de azi. Dar nu numai a lui. Viaţa noastră de zi cu zi este scena multor drame, a multor dezamăgiri pricinuite de oamenii de piatră în mâna cărora ne punem, plini de încredere, chiar propria soartă. Cuprinşi parcă de orbire, nu vedem că omul cu inima de piatră va alege să se dispenseze de noi, elegant şi rece, ori de câte ori interesul i-o va cere. E un vis frumos, acela pe care noi îl credem, cum că ar exista sentimente, că există valori şi principii, care trebuiesc apărate cu orice preţ. În faţa oamenilor de piatră toate acestea nu fac nici cât o ceapă degerată. Şi, cu toate astea, noi continuăm să-i iubim şi să-i dorim pe aceşti oameni care ne-au dezamăgit şi care au călcat voioşi peste destinele noastre, continuăm să-i privim cu îngăduinţă şi speranţă, chiar când ştim că lor, pur şi simplu, nu le pasă de ce se va întâmpla cu noi. Continuăm să-i privim aşteptând ca un miracol să-i schimbe şi să-şi dea seama de ceea ce au făcut şi de ceea ce fac. Dar nu. Ne rămâne doar să ne ducem crucea, atâta cât putem. Fără să ştim dacă e crucea noastră sau a lor. Dar mai contează? Pentru ei oricum, nu. Suntem, întocmai ca în povestirea în care Buddha încearcă să salveze viaţa unui muribund, cu pieptul străpuns de o săgeată. Omul, înainte de a-l lăsa pe Buddha să-i scoată săgeata, îl opreşte pe acesta: “... stai! Spune-mi întâi cine a tras în mine, din ce lemn este făcută săgeata, unde este pomul din care cel care a tras a luat lemnul...” şi tot aşa, din întrebare în întrebare, până îşi dă sfârşitul. E, totuşi, greu să fii Buddha şi să te afli lângă toţi muribunzii zilei, pe care să vrei să-i salvezi prin încrederea ta, împotriva propriei lor voinţe. Măcar atâta cred că am învăţat până acum: că binele nu se poate face cu forţa şi ca inimile pietrificate nu le poate încălzi nici cel mai intens foc. Şi că în urma deciziilor acestor oameni de piatră nu rămâne decât nefericire şi dezastru, şi abia dacă se găseşte vreunul care să se bucure.
DISTRIBUIE
Comenteaza
