Onoarea şi politica: o capră şi o varză a “omului nou”

Cu cât au trecut mai mulţi ani de la momentul când cu toţii ne aşteptam ca România s-o ia pe un altfel de drum, cu atât mai evident este faptul că la noi (ca la nimeni!) politica şi onoarea nu pot sta niciodată la masă.

 Sigur, sunt tot felul de explicaţii, care, desigur, îl includ pe Machiavelli, Dahrendorf, concepte precum “ politică normală” sau “politică constituţională”, termeni de care se leagă în ştiinţa politică raţionamentele după care se judecă oportunitatea sau valoarea unor gesturi ale politicienilor.

 

 în opinia mea, aceste “unelte” de muncă ale celor care analizează politica de la noi nu au nici o legătură cu adevărata ştiinţă politică. Cum avem o majoritate formată din politicieni fără nici un dram de onoare, e normal să avem şi o droaie de “analişti” şi “comentatori” politici de acelaşi nivel. Lichelismul, slugărnicia, pupincurismul greţos, cultul propriei imagini, aculturalismul toxic de care sunt în stare aceste două categorii luate laolaltă, exprimă, în mare parte, otrava din care se hrăneşte în doze mai mari sau mai mici, turnate zilnic în sufletul naţiei prin ecranele televizoarelor sau prin difuzoarele radiourilor, această ţară aflată acum pe buza prăpastiei.

 

 E cu atât mai crunt, cu cât ne dăm seama că nici măcar nu le putem reproşa acestor oameni - mai tineri, sau mai vârstnici - ceva din comportamentul lor. Pentru aceştia şi pentru mulţi asemeni lor, trăitori pe acest pământ, tot ceea ce fac şi rezultă din această “facere” a lor este perfect normal şi perfect justificat. Un exemplu cutremurător a fost prezentat recent pe televiziuni: un “comentator” de genul celor pe care i-am descris mai sus, dar, mai apoi, şi alţii asemenea lui se dădeau de ceasul morţii (era în seara Congresului PSD), de parcă s-ar fi prăbuşit Ateneul român din cauză că nu înţelegeau gestul dlui Cristian Diaconescu, acela de a se retrage din cursa pentru preşedinţia partidului, în favoarea dlui Geoană. Adică acest gest al dlui Diaconescu nu putea exista ca gest de onoare, pur şi simplu.

 

 Trebuia obligatoriu să aibă în spate un şantaj! Ceva tenebros şi mişelesc. Degeaba a vorbit dl Diaconescu, degeaba a explicat că îl cunoaşte de multă vreme pe dl Geoană, etc... Degeaba a mai vorbit  a doua zi, iarăşi, pe toate canalele audiovizuale! Pur şi simplu, nimeni nu voia să recunoască (darămite să mai şi aprecieze!) gestul lui. Am avut chiar impresia că va fi bătut dl Diaconescu, fiindcă refuza să intre în scenariul preferat de “analişti”. Că acum, in extremis, dl Diaconescu, refuzat direct şi fără întoarcere de preşedintele Ponta, cochetează cu ideea de a pleca din PSD e doar un gest de dezamăgire şi mâhnire.

 

Dacă, totuşi, el va merge spre grupul “lăturilor”, va fi o gafă pe care foarte curând o va regreta. Ce am constatat, deci? Că în ţara noastră, nici un analist şi nici un politician nu s-a oripilat şi nici nu a fost scârbit, nici nu a căutat motivele care au stat în spatele fiinţării aşa-zisului “grup al parlamentarilor independenţi”, al “oneştilor” şi “moralilor” Gabriel Oprea, Miki le bakshish, Vasile Soporan şi alţi “ejusdem farinae”, al adunăturii marilor mizerii ale politicii romîneşti. La această incalificabilă şi murdară “întreprindere”, nimeni n-a avut de căutat motive ruşinoase, nimeni nu s-a revoltat faţă de trădările de azi şi dintotdeauna, care au avut la bază, cu siguranţă, atât şantaje murdare, ori şpăgi şi mai murdare.

 

 Că toţi aceşti păduchi ai politicii româneşti din ultimii 20 de ani şi-au argumentat, de fiecare dată, cu o morgă serioasă şi sobră gesturile incalificabile prin “responsabilitatea” faţă de alegători, sau prin “glasul propriei lor conştiinţe” (cu o textură cam ca a cârpelor de spălat vase) asta n-a revoltat pe nimeni.... De ce se întâmplă toate astea? Este, totuşi, o întrebare pe care cel puţin 5 milioane de oameni şi-o (mai) pun încă. Ca unul care fac parte dintre aceştia, îndrăznesc să vă propun un răspuns, pe care voi încerca să-l detaliez în viitor. Poate că “omul nou” pe care a încercat să-l pritocească Ceauşescu este vizibil doar acum, în forma lui cea mai pregnantă.

 

 Ruşinea de a recunoaşte în fiecare dintre cei despre care am vorbit mai sus succesul experimentului ceauşist ne face să eludăm această explicaţie simplă şi -spun eu - de bun-simţ. Avem de-a face cu două generaţii “infectate” grav de serul produs de laboratoarele comunismului şi securismului totalitar. Generaţia care a împlinit acum 60 de ani, dar şi cea care abia trece de 20 sunt pline de “oameni noi”. Dar despre asta, pe larg, într-un text viitor. Oricum, până când aceste generaţii nu vor dispărea din istorie după reţeta “ieşirii din sistem” a marelui umanist Vlădescu, onoarea şi politica românească nu vor putea sta în aceeaşi barcă.

 

Cum tot aşa, alături de ele nu poate avea loc decât în anumite condiţii, după cum spune şi rezolvarea binecunoscutei “probleme” de logică, nici lupul. Adică haita de lupi a pupincuriştilor-analişti.