Din mulţimea celor care scriu la ziare şi fac parte din redacţii, dar rămân, de obicei, la redarea indistinctă a amănuntelor vieţii (fără să îşi dea seama că datele necorelate pot fi prin ele însele false!), se desprind cei care se apropie efectiv de condiţia de ziarist, asimilând informaţii cuprinzătoare (şi care sunt, într-un fel, “cultivaţi”).
Iar de aceştia se desprind apoi, încă o dată, cei care-şi organizează informaţiile în concepţii şi pot sesiza alternativele de descriere şi de evaluare. Ziariştii propriu-zişi nu mai sunt prizonierii impresiei că devenim cunoscători doar prin faptul că suntem informaţi şi nu mai confundă opinia contingentă cu realitatea. Astfel de ziarişti sunt efectiv cei care dau importanţă şi nobleţe profesiei de jurnalist, fără de care democraţia în mod efectiv nu poate fi concepută.
Aceste reflecţii mi le-a suscitat excelentul interviu pe care Hans Conrad Zander, unul din cei mai cultivaţi ziarişti de astăzi, i l-a luat lui Toma d’Aquino, celebrul teolog al creştinătăţii, şi l-a publicat sub titlul “Dummheit ist Sünde” (
M-a interesat însă, mai mult decât orice, reflecţia asupra a ceea ce dă chiar titlul volumului: felul în care este privită “prostia (Dummheit)” omenească. în cartea Summa contra Gentiles, Toma d’Aquino scria: “Numai atunci voinţa omului este imună faţă de păcat când intelectul său este imun contra necunoaşterii şi erorii” (IV, 70). Iar imun eşti, în termeni pământeşti, numai dacă te străduieşti neîncetat şi-ţi pui întrebări. Aşadar, nu ajungi să faci păcate dacă te străduieşti cât poţi de mult să cunoşti şi să eviţi certitudinile de circumstanţă, falsurile. Altfel spus, suficienţa e cale sigură spre păcat.
Nu rezistăm să nu ne punem, imediat, întrebarea: câţi dintre atâţia inşi ce îşi etalează muşchii, fizici sau de altă natură, s-au asigurat de cunoaştere şi de adevăr? în definitiv, câţi ignoranţi şi retrograzi nu sunt vioi şi suficienţi pe scenă? Mulţi cred că, de fapt, cunoaşterea şi adevărul vin de la sine, încât întrebările şi îndoielile sunt superflue. Aceştia cred, uneori naiv, dar vinovat, că nimic nu mai este obligativ, în afara propriei voinţe. Suficienţa devine la ei regula de viaţă sesizabilă. Deoarece “prostia nu doare”, ci numai costă, ei nu mai au vreo instanţă nemijlocită de control. O propoziţie ca a lui Toma d’Aquino – “Religia este forma supremă a recunoştinţei” (Summa Theologica, II, II, 106, I, ad 1) – îi lasă, de obicei, rece. Ei nu mai văd “dezordinea” din ei înşişi, căci nu văd nicio “dezordine” în lumea din jur. O altă propoziţie a lui Toma d’Aquino ne spune:
“Păcatul este o dezordine a sufletului, precum boala este o dezordine a corpului” (Questiones disputatae de Malo, 7, I). Dezordinea sufletului e trăită de cei menţionaţi ca ordine de neclintit.
Există, însă, o consolare în răspunsurile lui Toma d’Aquino la întrebările potrivite ale contemporanului nostru, Hans Conrad Zander: “Dacă Dumnezeu ar fi scos din cale tot ceea ce constituie pentru om o ocazie de păcat, întregul lumii ar rămâne incomplet” (citat din Summa contra Gentiles, III, 7). Doar că – mai ales în cazul unei mulţimi de suficienţi răspândiţi în administrarea unei societăţi, cum este acum societatea noastră – nu este consolare să crezi că tot răul este premisa pentru un bine ulterior. Se prea poate ca suficienţa să fi devenit natura adevărată a multora dintre aceştia, încât nu este ieşire pe această cale. Singura ieşire care a mai rămas este ca prostiei să i se spună pe nume, în maniera culturii democratice, fireşte.
