Mă tot uit la dl. preşedinte şi văd că după ce şi-a “rezolvat” problemele cu casa din Mihăileanu, cu dosarul “Flota” şi după ce şi-a văzut fiica cu Jeep şi preşedintă de tineret în propriul partid, singura problemă a d-sale este cea a “non-peipărurilor”.

După scuipăturile în care l-a îngropat, de-a lungul vremii, pe Emil Boc, Tribunul l-a mângâiat, părinteşte, pe creştet.

Acum două săptămâni vorbeam despre căutările asidue ale identităţii culturale a românilor, ale unui model cultural comun care să ne reprezinte.

Sociologii din lumea întreagă au fost intrigaţi să observe că săracii votează masiv cu dreapta.

Două mall-uri. Trei parking-uri supraterane. Stadion cu meciuri de Champions League şi de naţională. Universitate de talie europeană.Oraş cu un centru istoric frumos şi cu zonă semipietonală de succes.

Într-o lume cu destule confuzii (cum este, de pildă, înţelegerea globalizării ca simplă internaţionalizare sau a libertăţii ca ceva străin de răspundere), cu subţierea până la deformare a conceptelor-cheie (este destul să observăm persistenta reducere a democraţiei la o tehnică de selectare periodică a şefilor) şi cu deformarea adevărurilor sub presiunea intereselor (vezi, spre ilustrare, dificultatea de a atinge o relatare obiectivă, general recognoscibilă) este reconfortant să vezi articulându-se viziuni coerente şi responsabile.

Deşi sunt absolut convins că ruşinea este un sentiment ce ţine de educaţie, civilizaţie şi suflet în cele din urmă, alături de cei 20.000 de români ardeleni din tribunele stadionului din Cluj am sperat că tricolorii, antrenorii şi conducătorii fotbalului românesc vor simţi palma dată de întreaga naţiune română.

E un fel de trăire – după cum văd tot mai des -, a oamenilor într-un fel de prezent veşnic, continuu, fără nici un scop adevărat, care se bucură de o largă acceptare, de la cei mai tineri şi până la cei care au început să-şi mănânce prima pensie.

Un titlu, două cuvinte şi în rest spaţiu gol. Astfel mi-am propus să arate acest editorial.