Patologia politicii actuale

Patologia politicii actuale
“Cine nu economiseşte va ajunge să agonizeze”. Această reflecţie este mai mult decât înţeleaptă: ea exprimă o condiţie de viaţă, pe care trebuie să o satisfaci pentru a putea trăi.

Orice om raţional o împărtăşeşte. “Din adevărul acestei maxime, pe care o datorăm lui Confucius, nu rezultă însă nicidecum că orice politică de reducere de cheltuieli dă rezultate şi este de acceptat. Aşa cum arată lucrurile în societatea noastră actuală, este deja previzibil că reducerile de cheltuieli bugetare în curs nu numai că nu sunt soluţia pentru a pune în mişcare economia autohtonă, dar, ca atare, nu vor da rezultate.


Aceasta, din cauza incompetenţei administraţiei ţării şi, până la urmă, politicii maladive ce se duce în România de astăzi. Vreau să stărui aici asupra patologiilor politicii actuale - cel puţin asupra celor care le prilejuiesc pe celelalte.

 

Prima patologie a acestei politici este “guvernarea prin antagonizare”. Ştim că, inclusiv în condiţiile pluralismului politic şi ale competiţiei pentru putere, deţinătorii funcţiilor principale în stat au răspundere, inevitabil, mai mare. De aceea, deviza multor oportunişti de astăzi, anume că “toţi suntem de vină”, este, din acest punct de vedere, de la început neadevărată.

 

Politica şi evoluţia unei ţări sunt determinate, vrând-nevrând, de cei care deţin rolurile de decizie executivă. Or, politica ce se practică în România de astăzi de către decidenţi este, vizibil, guvernare prin antagonizare: acum se caută conflictualizarea celor care lucrează în sfera privată cu bugetarii, mai ieri au fost opuşi întreprinzătorilor salariaţii, acum câţiva ani tinerii au fost mobilizaţi contra celor mai devreme născuţi, şi aşa mai departe. România este guvernată prin antagonizare. Dă rezultate o astfel de politică? Se văd bine în jur rezultatele: stagnare în epoca celei mai accentuate dinamici din lume, necompetitivitate, reducerea, fie şi relativă, a performanţelor şi, până la urmă, sărăcia.

 

De “guvernarea prin antagonizare” se leagă imediat alte patologii. Prima este “disfuncţia prezidenţialismului actual”: preşedinţia se interpretează pe sine ca o forţă în luptă deschisă (ba cu parlamentul, ba cu opoziţia, ba cu pensionarii, ba cu poporul) şi stimulează o “competiţie sălbatică (savage competition)”, în condiţiile unei politizări mai extinse decât oricând şi decât în orice altă societate.

 

 A doua este “fuga de răspundere a celor care decid”: aceştia aruncă vina nereuşitei pe orice (“criza mondială”, “greaua moştenire”, “colapsul Greciei”, comportamentul supuşilor etc.), fără ca, vreun moment, să îşi asume vreo răspundere în generarea vizibilă a crizelor actuale.

 

A treia este “constituţie fără constituţionalism”: cei care conduc împing societatea într-o luptă în care nu se mai respectă nici măcar Constituţia, ei înşişi (cum s-a observat, de pildă, la formarea majorităţii guvernamentale alternative, în 2009) căutând să se sustragă controlului constituţional. România de astăzi se apropie cu paşi repezi de acele “preşedinţii africane (African presidencies)”, în care preşedintele dobândeşte supremaţie asupra celorlalte organisme şi, având imunitate, se sustrage până şi aplicării legilor în cazul său (inclusiv cu “argumentul” nevoii de stabilitate la vârf).

 

A patra este “conceperea instrumentalistă a legilor”: legile promovate spre parlament de către decidenţi nu sunt concepute pentru a exprima interesul public, ci spre a satisface interese de grup aflat în luptă (ceea ce se observă şi din numeroasele situaţii de “uzurpare legislativă”, pe care am comentat-o deunăzi).

 

A cincea este “dictatura majorităţii aritmetice”: ideea profundă a democraţiei dintotdeauna şi de pretutindeni – aceea după care s-ar putea ca un singur cetăţean să aibă dreptate în faţa ecrasantelor majorităţi aritmetice – a rămas străină actualilor conducători din România, iar deciziile se adoptă, mecanic, cu majorităţi aritmetice. Mulţi reprezentanţi spun că nu sunt de acord cu ceea ce se propune de către guvernanţi, dar se lasă copleşiţi de “disciplina de partid” şi alimentează democraţia aritmetică.

 

 A şasea maladie, care încoronează oarecum panoplia nefericită a patologiilor politicii de astăzi din România, este mitul “guvernului tare”: la noi se proclamă obsesiv dezideratul “guvernului tare”, în vreme ce orice ţară civilizată preferă “guvern competent”. în practică, la noi, se ajunge, astazi, la compromisuri pe seama adevărului şi performanţelor. Sub deviza “guvernului tare” se ascunde, în cele din urmă, reluarea năravului lui Ceauşescu de a desemna persoane nepregătite şi adesea corupte în funcţii de decizie, în dublu scop – al evitării concurenţei pentru vârfurile politice şi al aruncării vinovăţiei, în cele din urmă, pe nepregătiţi şi deja compromişi.

 

 De aceea, aşa cum Comisia Europeană a arătat, în 2009, România are probleme ce se adună în incapacitatea administrativă. Ceea ce, trebuie să observăm, este rar în lume, în epoca expansiunii pregătirii manageriale şi a formării leaderilor! Peste toate, însă, din păcate, sărăcia inundă cu repeziciune, din nou, România – fapt care ar trebui să îi pună cel puţin pe gânduri pe propagandiştii politicii din zilele noastre.

 

Comenteaza