Controversaţi sau nu, invidiaţi cu siguranţă, aceştia nu fac altceva decât să arate public ceea ce au învăţat pe propria piele, în decursul anilor, constrânşi de jungla mediului de afaceri românesc. îl vedem, aproape în fiecare zi, pe magnatul petrolului din România, dl. Dinu Patriciu: uneori îngrijorat, alteori zâmbitor, dar întotdeauna extrem de “liberal” în gândirea economică. Atât de liberal, cum nici unul din politicienii acestui partid politic nu şi-a permis să fie de-a lungul acestor infernali 20 de ani, care au trecut de când, - se spune -, am terminat-o, brusc, cu comunismul. Fire eminamente liberală, dl. Dinu Patriciu încântă prin discursul său.
Lucruri aparent simple, afirmarea, fără ca vreodată să se contrazică, a statului minimalist, susţinerea unor principii considerate de unii analişti economici de-a dreptul cinice, un şarm personal, pe care a reuşit să şi-l păstreze dintotdeauna, de când este persoană publică, pe scurt, acesta este arhitectul – petrolist, care trece drept cel pe care îl urăşte din rărunchi actualul preşedinte, Traian Băsescu. Dacă cercetezi în amănunt (atâta cât, desigur, este posibil în mod oficial) afacerile respectivului domn, oricât de cârcotaş ai fi, nu poţi să nu observi cu câtă intuiţie şi talent, (poate şi ceva noroc şi acces la informaţia care dă forţă!) stă în spatele tuturor acţiunilor sale. Tocmai de aceea mă miră acţiunile d-sale începând din momentul în care a hotărât să cumpere “Adevărul Holding”.
Pentru un neiniţiat în ceea ce înseamnă presă, o seamă de lucruri pot trece neobservate. De la autointitulatul prin reclame “ziar quality” (cine doreşte să vadă cum arată un adevărat ziar de acest nivel este rugat să cumpere un “Frankfurter Allgemeine Zeitung” şi să-l compare cu “Adevărul”) şi până la alegerea unei echipe manageriale care, pur şi simplu, parcă nu a avut altă temă decât să “ardă” banii magnatului. Recent, mi-a căzut în mână un exemplar din revista “Liderul”, revistă “realizată şi coordonată de PR, departamentul pentru care nu există frâne, în strânsă colaborare cu Răzvan Corneţeanu şi Adrian Halpert”, după cum ei înşişi se laudă în pagina 2. Revistă care este dovada imensei nesimţiri că aceşti domni n-au făcut altceva decât să toace sume imense de bani, de pomană.
Cei enumeraţi sunt cei doi pe care, în sfârşit, dl. Patriciu i-a invitat recent să găsească altă ţâţă de muls... Ceea ce nu s-a întâmplat cu dl. Grigore Cartianu, cunoscut şi sub supranumele Gregoire Ecrivain, cunoscut şi pentru faptul că nu se spală suficient încât să nu se asfixieze colegii în redacţie, dar şi pentru că este singurul jurnalist român care are nevoie, când apare la TV, de subtitrare în limba română, acel “curajos” care, după ce s-a solidarizat cu marii cheltuitori ai banului patronal şi a ameninţat cu demisia, a dat înapoi de frica rămânerii pe drumuri. Dar nu despre asta vreau să scriu: cu siguranţă, asemeni subredacţiei de la Cluj, există în acest trust ziarişti oneşti, care muncesc, cum se poate presupune, cu discernământ şi respect faţă de patron şi de ideile acestuia; este mai important să ne gândim, revenind, la acest domn, Dinu Patriciu, care, repet, ne-a cucerit prin succesul d-sale în afaceri.
Succes care, desigur, presupune nu numai să facă posibil câştigul, dar, mai ales, să nu risipească ceea ce cu truda minţii, a intuiţiei şi a talentului a reuşit să câştige. îl cunosc pe dl. Patriciu de ani buni, când îmi era patron la “ZIUA” în vremuri în care părea că se pricepe la presă. Vremuri în care alături de S.R. Stănescu au făcut din “ZIUA” cel mai puternic ziar din România. De aceea n-am înţeles niciodată cum un om cu inteligenţa d-lui Patriciu a reuşit să cadă în plasa unor mediocri, care au reuşit să-i “deturneze” (ca să mă exprim elegant!) multe milioane de euro, care acum, dacă nu sunt prin cine ştie ce buzunare, sunt sigur pe “apa sâmbetei”.
N-am să înţeleg niciodată cum un om cu o experienţă uriaşă în afaceri a putut (şi încă mai poate) fi înşelat în acest fel. Iată că ziarul d-sale poate să apară şi fără cei care au fost aruncaţi, chiar şi în ceasul al 12-lea, pe uşă afară. Şi ar putea exista, cred, şi fără încă doi-trei care, până la urmă, vor fi şi ei puşi la locul lor. Repet, de obicei nu mă uit în ograda nimănui şi le doresc jurnaliştilor de la “Adevărul” numai succese şi viaţă lungă. Dar nu reuşesc să mă dumiresc asupra d-lui Patriciu. Nu-mi rămâne decât explicaţia “băbească” a bunicii mele, anume acea zicere a ei, conform căreia “acolo unde e minte multă, ... nu e toată bună!”.
