Politica PSD şi vocaţia derizoriului

Şi, poate că nu întâmplător, Petre Ţuţea, unul din cei mai redutabili gânditori pe care i-a avut România, avea de gând să scrie o lucrare cu titlul “Aflarea în treabă, ca metodă de lucru la români”.

Oricum, ce este de remarcat la politicienii care nu au făcut un ţel din intrarea în politică doar pentru a avea acces uşor la resurse financiare (despre care nu ne-am propus să vorbim aici), nu ca o componentă a vreunui program al vreunui partid, sau ca proiecte proprii de îmbunătăţire a corpului politicienilor, este tocmai această sfântă “aflare în treabă”, care nu face altceva decât să ameţească uneori chiar şi cele mai ascuţite minţi critice ale comentatorilor fenomenului.

Nu vreau să fac vreun reproş, vreun proces de conştiinţă sau vreun atac la vreuna din personalităţile de pe scena primă a ţării. Mai degrabă doresc să exprim mai multe nelămuriri în ce priveşte – dacă doriţi -, ceea ce ne-am obişnuit să numim “jocul strategic” pre-electoral şi electoral al unui grup care a întrunit un mare număr de speranţe ale multor clujeni, dar şi, de bună seamă, ale multor români care s-au obişnuit să acorde credit ardelenilor, mai mult decât altor trăitori în ţara noastră.

 Mă refer aici la binecunoscutul “grup de la Cluj”, care i-a avut întotdeauna ca “staruri” pe d-nii Ioan Rus, Vasile Puşcaş şi Vasile Dîncu. Ca persoane, aceştia fac parte din categoria acelor politicieni care se pot lăuda cu realizări pe care puţini din clasa politică românească le-ar putea trece la capitolul “acţiuni bifate”. Care dintre românii informaţi ar putea să uite, bunăoară, faptul că dacă acum putem circula fără vize în lume, se datorează în cea mai mare parte fostului ministru de Interne, Ioan Rus, chiar dacă acesta a avut decenţa de a nu face publice imensele eforturi pe care a fost nevoit să le facă pentru ca poporul nostru să redobândească acest fel de demnitate, pentru mult timp pierdută?

Vasile Dîncu a fost şi va rămâne un reformator. Un ministru şi un parlamentar european despre care toţi “criticii”, oricât s-ar chinui, nu pot decât să-l aşeze la “pozitiv” într-o lume politică infectată de obiceiuri de sorginte fanariotă. în sfârşit, Vasile Puşcaş a performat fără egal ca negociator-şef în relaţia cu Uniunea Europeană, fapt recunoscut şi de Alianţa D.A., care şi-ar fi dorit să-l păstreze pe acesta în acelaşi post şi după ce PSD a plecat de la guvernare, fapt unic în istoria politică post-decembristă a României. Nedumeririle mele în legătură cu strategiile adoptate de aceşti politicieni ca grup, şi, repet, nu ca persoane, au început odată cu hotărârea acestui grup politic de a declanşa un fel de “reformă” în filiala clujeană a PSD.

Nici acum nu înţeleg care au fost criteriile şi scopurile acestei noi “selecţii” propuse de clujenii pesedişti, dar odată cu trecerea timpului, analizând rezultatele acestei acţiuni începute la Cluj şi continuată de d-l Geoană la Bucureşti, singurele rezultate palpabile sunt scăderea drastică în sondaje şi apariţia – peste noapte -, în prim plan, (odată cu dispariţia lui Adrian Năstase, Dan Ioan Popescu şi Miron Mitrea şi a altora de acelaşi calibru), a unor domni, care, deşi simpatici ca oameni, pentru politica “mare” sunt întruchiparea cea mai autentică a derizoriului.

 Este cazul d-lor Mircea Geoană, Liviu Dragnea sau Titus Corlăţean, care în afară de prestaţia politică mai mult decât subţire, sau chiar datorită acesteia au dus chiar PSD, cel mai mare partid al ţării, partid de stânga, la nişte procente la fel de derizorii. Pe plan local, în afară de d-l Remus Lăpuşan şi Anca Abrudan, care au confirmat că au stofa necesară “costumului” de politician, un imens “aparat de cultivare” al derizoriului a făcut ca, spre exemplu, o personalitate de talia d-lui Ştefan Dimitriu să ajungă pe locul şapte (!!!!) pe lista de consilieri municipali pe care social-democraţii o oferă pe 1 iunie clujenilor.

 Nota bene: este vorba de politicianul PSD socotit ca cel mai activ consilier în ultimele două mandate, care deţine şi preşedinţia Camerei de Comerţ şi Industrie Cluj, iar recent a fost invitat de d-l Andrei Marga să facă parte dintre Senatorii de Onoare ai Universităţii Babeş-Bolyai. Ce fel de confort poate asigura unei conduceri a vreunui partid schimbarea unor personalităţi cu personaje (care au, desigur, calităţile lor), pe o plajă politică în care este nevoie ca oamenii politici să fie recunoscuţi pe stradă de alegători pentru ceea ce reprezintă în viaţa publică, nu doar în propriile familii şi scări de bloc?

Care este logica PSD, de a arunca în politică aşa-numiţii “oameni noi”, chiar dacă aceştia sunt acolo doar pentru a se afla în treabă? Mai există, totuşi, o explicaţie: derizoriul cultivat cu osârdie în acest moment de PSD va putea naşte peste 100 – 150 de ani (cam tot atunci când, după cum spune micul lingău Traian Ungureanu, românii vor simţi pe pielea lor efectele benefice ale politicii externe a d-lui Băsescu) un partid perfect reformat, dar şi cu respect în societate.

Respect ce trebuie confirmat de un procentaj care măcar să se apropie de acela pe care au fost în stare să-l obţină cei care azi sunt îndepărtaţi, ruşinos, pe uşa din dos, după ce ani de-a rândul au fost soldaţi credincioşi ai partidului.