Politicianul şi limbricii săi personali

Aşa trăim în România: într-o ţară în care am devenit sclavii televizorului.Ţara în care “marile”noastre trăiri se petrec în locuri care n-au nici o legătură cu interpretarea valorilor fundamentale ale omului.

Aşa cum matematica şi ştiinţele exacte nu pot spune nimic despre aceste valori, tot aşa, viaţa petrecută în faţa televizorului nu poate oferi celui ce o trăieşte decât un surogat de viaţă.

Una care "te trăieşte" pe tine, în timp ce o paralizie şi o ieşire din timpul tău se petrece pe nesimţite. Trăieşti un fals sentiment de pace, de linişte şi uneori chiar de umor. Sau, dimpotrivă, te tensionezi, fumezi, îţi creşte pulsul şi înjuri. La sfârşitul programului nu eşti decât un om care a vegetat ore în şir, încercând să te autodetermini doar prin a fi sau nu de acord cu un biet program tv. Cu ceea ce doreşte acesta să-ţi prezinte ca pozitiv sau, dimpotrivă, ca fiind revoltător. Altfel spus, să te transporte din viaţa ta reală în viaţa aceea formală, care presupune doar un acord sau un dezacord. O emoţie de cele mai multe ori falsă, care îţi aparţine foarte puţin şi pe care o preiei ca pe o gumă de mestecat cu un anumit gust, stabilit întotdeauna de altcineva, situat în afara ta.

Suntem tentaţi să râdem de toate lucrurile triste din viaţa noastră, privind la televizor şi lipsind conştient din propriul nostru timp. N-am încercat o descriere pretenţioasă a vieţii noastre în ultimii ani de post-comunism. Nici măcar nu vreau să vorbesc despre aşa-zisa modernizare a Statului român. Şi asta fiindcă bunul simţ mă împiedică să trec prin filtru enormităţile pe care politicienii care ne conduc le folosesc ca protecţie pentru propria lor neputinţă, şi nu în rare ori pentru a-şi justifica propria nemernicie... Am încercat doar să observ un fapt care se repetă în milioane de cazuri şi în milioane de vieţi ale celor care, destin lângă destin, închipuie un popor. Am făcut-o nu pentru că aş crede că oamenii nu văd asta; că nu ştiu că sunt captivi în vieţile orânduite după bunul plac şi competenţa altora. Am scris acest preambul pentru a scoate în evidenţă, dacă mai era nevoie, o altă captivitate, o altă mlaştină în care intră deliberat "celelalte" destine.

Acelea ale conducătorilor. Mlaştina puterii, a dorinţei de putere şi a orbirii pe care o aduce, moment după moment, zi după zi, an după an, practicarea acestui exerciţiu. La nivelul analizei, lucrurile sunt ştiute şi clare: puterea ameţeşte. Puterea corupe. Puterea îşi doreşte doar osanale. Nu suportă nici o critică. Ştim asta. De la Ceauşescu la Băsescu nu e decât trecerea unui timp mort, în care am aflat cum lucrurile "ar fi putut fi posibile", dar n-au fost...

La nivelul aşa-zis "mic" al puterii, la amănuntul tehnic al intrării în balta duhnind a suficienţă şi grandomanie. La nivelul la care nu ar trebui să fie greu să vedem cum "atunci când Dumnezeu vrea să te piardă, îţi ia minţile..." Priviţi-i pe marii potentaţi politici ai vremilor: cum li se pare dintr-o dată că fără ei Lumea şi Ţara asta nu mai pot exista. Că sunt veşnici şi că lucrurile numai pe seama lor pot fi puse. Ei au întotdeauna dreptate, cum nu suportă să fie ţinta nici măcar a unui umor de bună calitate. Pentru această "castă" de politicieni apăruţi la a doua generaţie în pantofi, aceşti "nouveaux" riches care au sărit din tindă, din faţa coteţului găinilor direct în marea politică, a fi persoană publică înseamnă a fi protejat fără drept de apel de critica publică, oricât de "subţire" ar fi aceasta: contrar tuturor normelor democratice şi oricărei definiţii a ceea ce înseamnă a alege să fii persoană publică.

Şi da, merită să ne uităm până în adânc, în profunzimile acestei jalnice suficienţe, ca la microscop, şi să-i vedem şi pe limbricii aceia mici, căci aceia sunt şi au fost şi pe vremea lui Ceauşescu alfa şi omega falselor construcţii de mucava, truditori la ridicarea schelelor atât de trebuincioase
ale acestor "personalităţi" de politicieni născuţi din opincari obişnuiţi cu zgâriatul brânzei prin satele murdare ale unei Românii comunizate cu succes, fără nici o opoziţie... Limbricii nu sunt decât acei "nimeni în drum" aciuaţi pe lângă şefii de partid, pe lângă funcţiile importante locale sau naţionale, dispuşi oricând să lingă pentru a-şi întări poziţia. Cu o constituţie asemănătoare cu a hârtiei igienice, limbricul este apărut peste noapte, de obicei din tineretul lipitor de afişe, în campaniile electorale, care încearcă permanent să-i fie util, aşa cum poate el, şefului.

El este cel care îi spune că ieri jurnalistul "X" nu a fost destul de atent cu majestuoasa şi augusta sa personalitate. Că în jurnalul de ştiri, prezentatorul a făcut o trimitere ireverenţioasă şi prea glumeaţă la adresa sa. Că poza din ziar a fost intenţionat aleasă ca să-l compromită pe marele politician. Că, în general, ziariştii şi oamenii nu-l tratează pe şeful lui, pe Dumnezeul lui, niciodată cu adoraţie. Că nu se pun toţi aceştia care îl judecă pe şeful lor, politicianul, cu toţii în genunchi; că ar trebui pedepsiţi aspru toţi aceşti nemernici pentru crima de lezmajestate. Asta e, în mare, arhitectura funcţiei limbricului. Pe când noi privim la tv emisiuni după emisiuni, reportaje şi ştiri, liniştiţi într-un fel trist şi perdant, marile "lumini" ale neamului cad în greşeala supremă. Aceea de a începe să guste gâdilatul plăcut al limbricului din imediata sa apropiere. Cel care întotdeauna este atent la nuanţele devenirii, la reflectarea persoanei şefului în mediile publice. Cei care sunt mai atenţi decât oricine la imaginea şefului. Şi asta, doar fiindcă lor, limbricilor oficiali, de pe statul de plată sau de aiurea, acesta li se pare cel mai bun mod de a-şi păstra postul călduţ, în intestinul fetid, al şefului. Cred că ar fi timpul ca cei care au funcţii importante să scape de aceste lături umane, de aceşti pupincurişti la timp. Ca să nu fie obligaţi să constate pe propria lor piele că această adulaţie nu durează decât atâta timp cât durează şi mandatul lor.