Polonia – între tragedie şi pierderea “Solidarităţii”

Ştirile cu privire la împotrivirea unor polonezi faţă de înmormântarea preşedintelui decedat, Lech Kaczynski, la castelul Wawel din Cracovia aruncă o umbră sumbră asupra tragediei cu care s-a confruntat Polonia şi a mitului cu privire la “Solidaritatea” întregii naţiuni poloneze în faţa acestei tragedii.

Mitul “Solidarităţii” naţiunii poloneze devenise, deja, în România, un fel de temă propagandistică în presă şi pe internet. Iar unii mergeau cu exagerările până la a decreta “solidaritatea” între poporul polonez şi poporul român, care ar fi existat dintotdeauna, ceea ce este o distorsiune mai ales din punctul de vedere al naţiunii noastre, pe care nu am văzut-o niciodată solidară nici măcar cu ea însăşi. Iar decretarea existenţei unei solidarităţi integrale între popoare cu istorie, mentalităţi, moravuri şi atitudini atât de diferite este contrafactuală. Există asemănări între istoria statelor noastre, dar mai importante sunt deosebirile, modul în care cele două naţiuni au trăit istoria din 1939 încoace.

 

Puţini au fost românii care să fi fost nu solidari, dar măcar conştienţi de ce se întâmpla în Polonia pe vremea “Solidarităţii”, a Legii Marţiale. Iar Nicolae Ceauşescu, cel care se împotrivise în 1968 invadării Cehoslovaciei de către URSS şi Pactului de la Varşovia, în 1980 încerca el însuşi  să-i convingă pe sovietici de necesitatea invadării Poloniei. Lucrurile acestea se uită şi nu e bine. în particular, eu nu le-am putut ignora, din motive “genetice”: în arborele meu genealogic există şi ascendenţe slave (în special poloneze şi rutene), iar de când mă ştiu, am încercat să-mi lămuresc complicata problemă identitară.

 

Actualul scandal a fost declanşat de regizorul Andrzej Wajda, care a publicat în Gazeta Wyborcza (cotidianul fondat şi condus de Adam Michnik) o scrisoare, în care spune că Lech Kaczynski a fost un om obişnuit şi bun, dar că nu există nici un motiv pentru care ar trebui înmormântat la Wawel, “între Regii Poloniei şi Mareşalul Josef Pilsdudski”. Pe Wajda l-am admirat de când am văzut prima oară (nu mai ştiu ce vârstă aveam) la televizor filmul “Canalul”. Un film teribil, despre “Insurecţia din Varşovia” (cine vrea să înţeleagă complicatele mentalităţi ale polonezilor ar trebui să citească recent capodopera istoricului britanic Norman Davies, “Varşovia. Insurecţia din 1944”).

 

Acum vreun an, tot TVR a avut inspiraţia de a difuza (la o oră târzie şi neprogramat) filmul “Katyn” al aceluiaşi regizor, făcut în 2007 (aud că ar fi fost reluat după prăbuşirea avionului prezidenţial). în paranteză, ca o nouă dovadă de “moral idiocy” şi ignoranţă a cercurilor de stânga occidentale, filmul nu a fost acceptat la Festivalul de la Veneţia, iar articole din presa fraceză îl criticau pentru că ar fi “atribuit” în egală măsură vinovăţia pentru distrugerea Poloniei între 1939 şi 1941 naziştilor lui Hitler şi sovieticilor lui Stalin. Am dat aceste detalii pentru că nu am avut până acum vreun motiv să-l critic pe Wajda, însă scrisoarea de acum pare o aberaţie. Să fie vorba doar de o simplă aberaţie?

Lech Kaczynski nu şi-a dorit să fie înmormântat la Wawel pentru că nu şi-a dorit moartea de care a avut parte.

 

Culmea, acolo mai este înhumat un preşedinte, liderul guvernului din exilul londonez, generalul Wladislaw Sikorski, care a murit în 1943, tot într-un accident de avion, după ce plecase din Gibraltar. Moartea tragică a lui Kaczynski îl scoate din galeria personajelor politice controversate, care trăiesc încă bine-mersi. întreaga sa viaţă a fost, astfel, resemnificată. Chiar şi “Eroul” Poloniei, Pilsudski, cel care a înfrânt în 1918 Armata Roşie bolşevică (al cărei responsabil politic era Stalin, care le-a purtat o asemenea pică polonezilor, încât n-a ezitat să ordone masacrul de la Katyn) şi a asigurat independenţa Poloniei moderne, a fost un dictator. Iar idealizarea monarhiei şi a monarhilor nici nu merită discutată.

 

Lech Kaczynski a stârnit controverse în tot timpul vieţii sale mature, dar aici nuanţele sunt cruciale. S-a opus regimului comunist, fiind arestat, a fost membru al “Solidarităţii” şi consilierul lui Lech Walensa. Atât Kaczynski, cât şi soţia sa, Maria, proveneau din familii în care părinţii şi rudele au făcut parte din “Armata” de rezistenţă antinazistă, au participat la insurecţia din Varşovia, au făcut parte din armata generalului Anders (cel care a reuşit să scoată din Rusia Sovietică o întreagă armată poloneză prin Asia Centrală, Siria, pentru a ajunge în Palestina, iar apoi, în Italia) sau au fost ucişi la Katyn (ca şi tatăl lui Wajda).

 

însă anticomunismul lui nu l-a împiedicat să participe, împreună cu fratele său geamăn, Jaroslav, la negocierile dintre comunişti şi disidenţi (“Round Table”), unde cele două părţi au făcut un compromis istoric şi au pus bazele viitorului regim democratic. Ulterior, gemenii s-au certat chiar şi cu Walesa. Mi-aduc aminte relatările şi articolele acide de la noi din ţară şi de aiurea, care îl criticau pe preşedintele Poloniei pentru demnitatea şi curajul cu care se opunea semnării Tratatului de la Lisabona oricum şi în orice condiţii. Fostul preşedinte a fost acuzat că era naţionalist, motiv pentru care a sprijinit, pe când era primarul Varşoviei, înfiinţarea Muzeului Insurecţiei din oraşul său martir, însă el era un mare prieten al evreilor, susţinând înfiinţarea unui muzeu al evreilor, tot la Varşovia.

 

Moartea lui Kaczynski şi a celor din delegaţia prezidenţială a avut la bază tot o atitudine de revoltă, în particular faţă de premierul Rusiei, Putin, pe care îl considera un “agent KGB”, care şi-a permis ca la comemorarea celor 70 de ani de la masacrul Katyn (unde 22.000 de ofiţeri polonezi prizonieri au fost executaţi de către NKVD) să îl invite doar pe premierul polonez Donald Tusk. Iar discursul lui Putin nu conţinea regrete, făcând referiri chiar la faptul că anumiţi ofiţeri sovietici prizonieri ar fi murit în închisorile lui Pilsudski, cu 20 de ani înainte de Katyn. Preşedintele a vrut o comemorare decentă, fără amestecul lui Putin, aşa că şi-a anulat biletele la marele derby al fotbalului mondial de pe stadionul Bernabeu, între Real Madrid şi Barcelona, şi s-a dus la Smolensk, iar restul îl ştim (sau credem că-l ştim). însă ziariştii au descoperit şi discursul pe care el urma să-l ţină la Katyn. Era unul de reconciliere între polonezi şi ruşi.

 

Cei din “Solidaritatea” au luptat tocmai pentru un regim politic în care Andrzej Wajda şi oricine altcineva să aibă dreptul la opinie separată. Chiar şi în faţa unei tragedii naţionale precum cea de la Smolensk, consecvenţa individuală faţă de valorile şi principiile în care crezi, chiar  împotriva tuturor, e mai importantă decât solidaritatea prefăcută şi falsa unanimitate. Deşi în mod diferit, Lech Kaczynski şi Andrzej Wajda au avut curajul să-şi afirme crezul până la capăt, unul împotrivindu-se unanimităţii Uniunii Europene, celălalt unanimităţii polonezilor.