Poveste populară, cu melci, lămâi şi chiloţi

Mai la sud de Carpaţi, Mitică râde copios şi cu nedisimulată superioritate pe tema melcului mai sprinten decât Gheo. Gheo râde şi el nestăpânit aflând că oltenii se îngroapă împreună cu cel puţin o lămâie, ca să nu i se facă pământului greaţă. Împreună fac haz de compatrioţii lor dinspre est, despre care cred că sunt mai lenţi la port şi minte decât ei şi care au evocat pentru prima dată rolul esenţial al chiloţilor în chilotarea avioanelor.

în capitala României, buricele intersecţiilor la ore de vârf seamănă cu nişte furnicare leneşe, în imensă nemişcare. Scuipatul în parbriz e literă de lege. Urmează seria de imprecaţii uzuale, cu micile adăugiri şi nuanţări inedite de fiecare dată. Nu se uită moşteniţii, moştenitorii, nici moştenirea cultural-religioasă a celui vizat. Individual, toţi se grăbesc.

Doar când toţi grăbiţii sunt puşi laolaltă se poate constata felul în care se ia la propriu sfatul înţeleptului: “Grăbeşte-te încet!” Conglomeratul de fiare, muşchi şi nervi încinşi la roşu îşi modifică lent configuraţia, doar când fierea vorbei şi scurtimea minţii din pumn ajung pe drojdie. Dacă realitatea obiectivă se dovedeşte potrivnică, ţâfna firească trebuie împărtăşită cu ceilalţi, până la punctul în care scena pare scoasă din manualele de patologie ale psihozei colective.

La Cluj, viaţa curge linear şi leneş, într-un ritm comparabil cu al melcului din povestea cu tâlc. Chiar şi aşa, energia şi timpul par să se piardă deseori constructiv: oraşul creşte, are năzuinţe şi speranţe de progres, aspiraţii occidentale, fiţe şi vanităţi universitare, mofturi cu aromă de croissant înmuiat în iaurt din putină, cafenele scumpe şi ţoale de firmă la jumătate de preţ.

Ardeleanul măsoară de zece ori, taie o singură dată, îşi croieşte sistemul de reguli improvizate şi le aplică molcom. Lucrurile par să se aşeze încet, dar temeinic. Mintea clujeanului nu e nici pe departe lipsită de gânduri sumbre. Melancolia tristă sau privira fixă şi îngrijorată sunt expresiile cele mai frecvente pe feţele pe care le cunosc zilnic, din troleu.

Monotonia e spartă doar de câte o frumoasă studentă, cu aspiraţii de secretară personală a vreunui potentat local, dar care are o zi mai proastă şi merge spre cămin cu RATUC-ul. Alături, cântările dizarmonice ale puştilor cu mâna întinsă şi acordeoanele lor la fel de abuzate precum posesorii, nu sunt de natură să pună în mişcare vreun muşchi pe feţele impasibile ale celor mai mulţi dintre călători.

Cele de mai sus sunt observaţii grevate de subiectivism, trecute prin filtrul unor prejudecăţi şi stereotipuri culturale notorii, pe care trebuie să ni le asumăm; bancurile pe care le facem unii despre alţii sunt doar produsul hâtru şi inofensiv al acestora.

Prin natura lor dihotomică, dar mai ales prin substratul lor real, creează premisele unor falii tot mai adânci care se cască între diferitele părţi ale ţării. De foarte multe ori, Bucureştiul este contrapus provinciei, termen cu etimologie incertă şi tente peiorative diferite, în funcţie de cine-l foloseşte. Mizera capitală, mizericordioasa provincie, sau viceversa sunt în competiţie pentru o miză inexistentă care nici măcar nu duce la progres, ci la dezbinare.

Unirea Principatelor, sărbătorită la Iaşi, a dat o dată în plus măsura lipsei de unitate a unei naţiuni. Nici chiar de dragul unor simboluri, oricât de artificial-patriotarde ar fi ele, căpeteniile poporului – preşedintele şi premierul – nu au subscris la o împăcare efemeră, cât de o horă de dat la ştirile de seara.

Din toate aceste crâmpeie de realitate rezultă o ţară rotofeie, locuită de o naţiune frântă. Mitul unităţii nu mai hrăneşte fiinţa colectivă. Noul program politic câştigător la PSD Cluj, construit în jurul ideii de Transilvania, ca victimă a centralismului de dreapta, merită salutat şi sprijinit, dar orice viitor derapaj prin utilizarea abuzivă a temei, indiferent de sursă, trebuie amendat la timp.

 Necesitatea regionalizării şi autonomiei locale a unităţilor administrative este dorită şi benefică, dar virajul de interpretare pe care acest discurs îl poate căpăta este periculos. Iar fariseii stau la colţ şi nu ezită să folosească tema drept monedă politică falsă.