DISTRIBUIE
“Cu fiecare clipă care trece simt că am mai murit c-o zi, cu fiecare rând scris am mai adăugat ceva la ceea ce aveam de spus. Oare câte cuvinte nerostite vor rămâne în şiragul gândurilor mele, în lupta cu necruţătorul timp?
De ce ne este uneori atât de teamă de a spune ceea ce simţim, ceea ce gândim? Viaţa trece cu o viteză uimitoare, poate că e momentul de a nu mai lăsa cuvintele să se piardă, de a avea încrederea şi forţa de a spune lucrurilor pe nume. Adun din fiecare lacrimă litere, una câte una, timpul îmi arată că speranţa nu mai vrea să trăiască, iar dacă totuşi mai respiră, atunci numai sufletul meu o ţine în viaţă.”
Asta îmi scria un prieten apropiat zilele trecute. Mi-a spus că nu e un text literar, că nu este destinat publicării, nici vreunei încercări de orice alt fel. Mi-a zis că se poate încadra în ceea ce unii ar numi “exerciţiu de supravieţuire”. Mi-a mai spus, cu argumentaţia pe care am să încerc s-o redau mai jos, că se simte un “defazat” şi că se gândeşte serios ca de acum încolo să încerce, asemeni altora, apropiaţi lui, să nu mai facă decât pe placul altora, găsind, poate, în felul acesta, modalitatea de a nu mai simţi în viitor deznădejdea de a crede în propriile acţiuni şi sentimente.
Îmi împărtăşea, bunăoară, că de 20 de ani, la multiplele votări la care s-a prezentat, s-a poziţionat altfel decât majoritatea. Adică, ceea ce a crezut el că se va întâmpla nu s-a întâmplat, iar soarta oraşului, a parlamentului şi, în fine, a ţării, a fost alta decât aceea pe care şi-a imaginat-o el. Alţii au fost oamenii care au condus oraşul, alta a fost componenţa adunării care face legi şi alţii au fost cei care au dus până aici destinele ţării înainte; excepţia a constituit-o doar dl Constantinescu, a cărui alegere în cea dintâi funcţie în stat, cum s-a văzut, n-a putut întoarce complet către lumină faţa României.
Mi-a mai spus că nici pe plan personal alegerile lui n-au fost mai bune. Oamenii în care a crezut până la capăt au considerat că alegerile lsale nu erau tocmai cele mai bune şi l-au aruncat “la coşul de gunoi al istoriei”, privind spre alt viitor decât cel în care crezuse el. Nu o socotea o trădare, pentru că, pur şi simplu, refuza să accepte în propriile gânduri pe cel al trădării. Şi, cum se ferea, în general, să judece pe cineva, fie el şi unul dintre cei pe care îi socotea apropiaţi, şi-a pus problema propriei defazări, regretând doar acele momente de entuziasm, când i se părea că totul poate să fie şi să arate altfel decât arată în momentul acesta. Când toate amănuntele nu făceau decât să confirme că planurile lui pentru această ţară, pentru oraşul în care trăia şi pentru propria lui viaţă nu păreau a fi greşite.
Totul, timpul, secolul în care trăia, valorile în care credea, logica desfăşurării faptelor şi cantitatea de adevăr pe care o simţea în toate actele sale prevesteau un bine deloc iluzoriu, un bine care, într-o măsură mai mare sau mai mică, i se cuvenea şi se cuvenea tuturor celor cu care avea impresia că împărtăşeşte gânduri, sentimente, valori şi, de ce nu, chiar propria-i viaţă... şi totuşi...
“Am spus deseori că îmi măsor viaţa în cărţi, şi nu în ani, iar cum mai am suficiente subiecte de roman, dar şi puterea de a le scrie, încerc să-mi petrec cât mai mult timp în lumea personajelor mele.”, spune Augustin Buzura, într-un volum recent, “A trăi, a scrie”. I-am sugerat prietenului meu “defazat” şi dezamăgit că acesta ar putea fi un mod de a supravieţui eşecurilor ţării şi, mai ales, în faţa celor personale. Mi-a raspuns, şi a trebuit să-i dau dreptate, că a scrie nu înseamnă neapărat a trăi. Cum unii nu mai pot să facă fotografii, fiindcă li se pare că s-au făcut deja toate fotografiile din lume, cum alţii nu mai pot să creadă în noi “proiecte” de regie de teatru sau în noul val de extratalentaţi regizori români care iau premii, şocând lumea occidentală cu viaţa românului din timpul lui Ceauşescu, aşa alţii nu mai găsesc în scris decât reflexia neputinţei propriului popor şi în faţa propriului destin hotărât de alţii. Hotărât, culmea, exact de oameni pentru care tu nu contezi, şi, culmea, în alte locuri decât cele în care ai dori tu ca lucrurile acestea să se hotărască! În faţa acestor argumente a trebuit să admit că, în fapt, nu poţi fugi foarte departe de tine şi de propriile judecăţi şi sentimente.
Şi, chiar dacă te poţi minţi uneori, pentru un timp, că va fi bine, mai devreme sau mai târziu memoria te va contrazice. “Şi atunci, ca un defazat care se respectă, mi-a spus prietenul meu zâmbind amar, nu-ţi rămâne decât să faci un «mic» sacrificiu. Acela de a face pe plac tuturor acelora care hotărăsc în numele tău şi împotriva ta. Cu zâmbetul pe buze, fără remuşcări, fără dubii, cu o siguranţă cutremurătoare.” Iarăşi n-am putut să-l contrazic. Şi cum el, ca şi majoritatea “defazaţilor” acestui pământ, nu pot schimba mersul lucrurilor pe Lumea asta, nu le rămâne decât să se conformeze. Să voteze la fel cu majoritatea, să verifice dacă fericirea, binele şi chiar propriul destin nu sunt, cumva, în contratimp cu fericirea celor care ştiu întotdeauna cum e mai bine şi deci să-şi adapteze, dacă se poate, sentimentele la binele lor. Să nu mai fie niciodată contra, să nu mai creadă niciodată în propriile idei, să zâmbească, dacă se poate, şi să dispară în final, fiindcă oricum oamenii care nu înţeleg toate aceste “nuanţe” de ce ar mai exista, făcându-i uneori nefericiţi pe atâţia semeni ai lor care trebuie ascultaţi şi nu contrazişi?
“Probabil, a încheiat prietenul meu, “ defazatul”, că ar trebui, în final, să te dedici unui ţel pe care nu l-ai considerat niciodată al tău. Vei putea fi un «băiat bun», vei putea face fericită lumea din jur, vei intra astfel «în rândul lumii» şi tu şi ai putea spune, respirând uşurat asemeni lui Bertold Brecht: “... şi aşa trece viaţa mea pe pământ!”. Nu te va mai urî nimeni, nu vei mai deranja pe nimeni, te vei ascunde în propria ta viaţă, cufundată într-un conformism strălucitor şi vei vedea că lumea aşa are nevoie să fii. Doar dacă vei fi aşa, defazat pentru întreaga ta viaţă, îi vei putea face pe ceilalţi fericiţi. Scop care, în sinea lui, e foarte nobil. Asta te va salva.” Am ascultat cu atenţie vorbele prietenului meu şi am privit (aşa cum mi se întâmplă în zilele acestea mai des decât de obicei) înapoi, în timp. Nimic din propria experienţă şi din propria mea istorie nu-mi oferea vreo poziţie din care să-l contrazic.
Asta îmi scria un prieten apropiat zilele trecute. Mi-a spus că nu e un text literar, că nu este destinat publicării, nici vreunei încercări de orice alt fel. Mi-a zis că se poate încadra în ceea ce unii ar numi “exerciţiu de supravieţuire”. Mi-a mai spus, cu argumentaţia pe care am să încerc s-o redau mai jos, că se simte un “defazat” şi că se gândeşte serios ca de acum încolo să încerce, asemeni altora, apropiaţi lui, să nu mai facă decât pe placul altora, găsind, poate, în felul acesta, modalitatea de a nu mai simţi în viitor deznădejdea de a crede în propriile acţiuni şi sentimente.
Îmi împărtăşea, bunăoară, că de 20 de ani, la multiplele votări la care s-a prezentat, s-a poziţionat altfel decât majoritatea. Adică, ceea ce a crezut el că se va întâmpla nu s-a întâmplat, iar soarta oraşului, a parlamentului şi, în fine, a ţării, a fost alta decât aceea pe care şi-a imaginat-o el. Alţii au fost oamenii care au condus oraşul, alta a fost componenţa adunării care face legi şi alţii au fost cei care au dus până aici destinele ţării înainte; excepţia a constituit-o doar dl Constantinescu, a cărui alegere în cea dintâi funcţie în stat, cum s-a văzut, n-a putut întoarce complet către lumină faţa României.
Mi-a mai spus că nici pe plan personal alegerile lui n-au fost mai bune. Oamenii în care a crezut până la capăt au considerat că alegerile lsale nu erau tocmai cele mai bune şi l-au aruncat “la coşul de gunoi al istoriei”, privind spre alt viitor decât cel în care crezuse el. Nu o socotea o trădare, pentru că, pur şi simplu, refuza să accepte în propriile gânduri pe cel al trădării. Şi, cum se ferea, în general, să judece pe cineva, fie el şi unul dintre cei pe care îi socotea apropiaţi, şi-a pus problema propriei defazări, regretând doar acele momente de entuziasm, când i se părea că totul poate să fie şi să arate altfel decât arată în momentul acesta. Când toate amănuntele nu făceau decât să confirme că planurile lui pentru această ţară, pentru oraşul în care trăia şi pentru propria lui viaţă nu păreau a fi greşite.
Totul, timpul, secolul în care trăia, valorile în care credea, logica desfăşurării faptelor şi cantitatea de adevăr pe care o simţea în toate actele sale prevesteau un bine deloc iluzoriu, un bine care, într-o măsură mai mare sau mai mică, i se cuvenea şi se cuvenea tuturor celor cu care avea impresia că împărtăşeşte gânduri, sentimente, valori şi, de ce nu, chiar propria-i viaţă... şi totuşi...
“Am spus deseori că îmi măsor viaţa în cărţi, şi nu în ani, iar cum mai am suficiente subiecte de roman, dar şi puterea de a le scrie, încerc să-mi petrec cât mai mult timp în lumea personajelor mele.”, spune Augustin Buzura, într-un volum recent, “A trăi, a scrie”. I-am sugerat prietenului meu “defazat” şi dezamăgit că acesta ar putea fi un mod de a supravieţui eşecurilor ţării şi, mai ales, în faţa celor personale. Mi-a raspuns, şi a trebuit să-i dau dreptate, că a scrie nu înseamnă neapărat a trăi. Cum unii nu mai pot să facă fotografii, fiindcă li se pare că s-au făcut deja toate fotografiile din lume, cum alţii nu mai pot să creadă în noi “proiecte” de regie de teatru sau în noul val de extratalentaţi regizori români care iau premii, şocând lumea occidentală cu viaţa românului din timpul lui Ceauşescu, aşa alţii nu mai găsesc în scris decât reflexia neputinţei propriului popor şi în faţa propriului destin hotărât de alţii. Hotărât, culmea, exact de oameni pentru care tu nu contezi, şi, culmea, în alte locuri decât cele în care ai dori tu ca lucrurile acestea să se hotărască! În faţa acestor argumente a trebuit să admit că, în fapt, nu poţi fugi foarte departe de tine şi de propriile judecăţi şi sentimente.
Şi, chiar dacă te poţi minţi uneori, pentru un timp, că va fi bine, mai devreme sau mai târziu memoria te va contrazice. “Şi atunci, ca un defazat care se respectă, mi-a spus prietenul meu zâmbind amar, nu-ţi rămâne decât să faci un «mic» sacrificiu. Acela de a face pe plac tuturor acelora care hotărăsc în numele tău şi împotriva ta. Cu zâmbetul pe buze, fără remuşcări, fără dubii, cu o siguranţă cutremurătoare.” Iarăşi n-am putut să-l contrazic. Şi cum el, ca şi majoritatea “defazaţilor” acestui pământ, nu pot schimba mersul lucrurilor pe Lumea asta, nu le rămâne decât să se conformeze. Să voteze la fel cu majoritatea, să verifice dacă fericirea, binele şi chiar propriul destin nu sunt, cumva, în contratimp cu fericirea celor care ştiu întotdeauna cum e mai bine şi deci să-şi adapteze, dacă se poate, sentimentele la binele lor. Să nu mai fie niciodată contra, să nu mai creadă niciodată în propriile idei, să zâmbească, dacă se poate, şi să dispară în final, fiindcă oricum oamenii care nu înţeleg toate aceste “nuanţe” de ce ar mai exista, făcându-i uneori nefericiţi pe atâţia semeni ai lor care trebuie ascultaţi şi nu contrazişi?
“Probabil, a încheiat prietenul meu, “ defazatul”, că ar trebui, în final, să te dedici unui ţel pe care nu l-ai considerat niciodată al tău. Vei putea fi un «băiat bun», vei putea face fericită lumea din jur, vei intra astfel «în rândul lumii» şi tu şi ai putea spune, respirând uşurat asemeni lui Bertold Brecht: “... şi aşa trece viaţa mea pe pământ!”. Nu te va mai urî nimeni, nu vei mai deranja pe nimeni, te vei ascunde în propria ta viaţă, cufundată într-un conformism strălucitor şi vei vedea că lumea aşa are nevoie să fii. Doar dacă vei fi aşa, defazat pentru întreaga ta viaţă, îi vei putea face pe ceilalţi fericiţi. Scop care, în sinea lui, e foarte nobil. Asta te va salva.” Am ascultat cu atenţie vorbele prietenului meu şi am privit (aşa cum mi se întâmplă în zilele acestea mai des decât de obicei) înapoi, în timp. Nimic din propria experienţă şi din propria mea istorie nu-mi oferea vreo poziţie din care să-l contrazic.
DISTRIBUIE
Comenteaza
