Probleme europene și dificultăți românești

Campania a fost dominată vizibil de zarva dintre palate, care a ocupat tot ecranul. A fost clar că partidele țării nu au viziuni europene elaborate și că politica este înțeleasă greșit, drept elementară gâlceavă pentru funcții. Oricum, interesul pentru europarlamentare a fost umbrit de alegerile prezidențiale, care vin la sfârșitul anului.
Candidații nu au reușit să se profileze. De altfel, la drept vorbind, reprezentarea României în precedentul Parlament european a fost ștearsă, încât era rezonabil ca listele de candidați să fie primenite drastic. Nu s-a petrecut aceasta, iar faptul nu are cum să nu se resimtă, acum și în viitor. În definitiv, a închis vreun candidat cândva vreun capitol de negociere a aderării României la Uniunea Europeană? A publicat vreun studiu elocvent pe vreo temă propriu-zis europeană? A avut până acum vreo inițiativă majoră în reprezentarea țării? Să sperăm că unii vor avea de acum înainte.
Putem privi în trecut, spuneam, dar, adaug, este mai util să privim la ceea ce este de făcut. Este limpede că Parlamentul European care-și începe mandatul are de rezolvat numeroase și profunde probleme. Momentul cere o cotitură. Scrutând fie și numai scena dezbaterilor din Germania (vezi analize lucide precum H. M. Enzensberger, Sanftes Monster Brüssel oder die Entmündigung Europas, Suhrkamp, FaM, 2011, sau Jochen Bittner, So nicht Europa!. Die drei grossen Fehler der EU, DTV, München, 2010) sau Franța (vezi Jean-Marie Miossec, Rivages d'Europe, L' Harmattan, Paris, 2013) îți dai seama de întinderea nemulțumirii față de starea politicii europene. Nu mai vorbesc de crizele persistente în Europa (vezi Andrei Marga, The Destiny of Europe, Academia Română, Buc., 2013). Nu stărui nici asupra resuscitării tezei Europei cu viteze diferite sau gestionarea greșită a crizei ucrainiene, din lunile recente.
Noul Parlament European, care afectează, prin reglementările sale două treimi din legislația țărilor membre, are de regândit ansamblul organizării europene, căci rezultatele nu mai sunt cele scontate. Este limpede că nu ne aflăm în Europa gândită de fondatori - de la Adenauer, de Gaulle și de Gasperi la Brandt, Schmidt și Delors. Idealurile acestora și, îndeosebi, propensiunea lucidității trebuie însă păstrate, dacă este ca Europa unită să rămână competitivă. Deocamdată, mai ales la marginile sărace ale acestei Europe, s-a instalat o superficialitate ideologizată, ce nu diferă mult de dogmatismele dintotdeauna: precum acestea, din imagini despre ceea ce ar putea fi se deduc considerații edulcorate despre ceea ce este, care ajută nu la lămurirea lucrurilor, ci la confortul noilor propagandiști. Or, nu de noi propagandiști este nevoie, ci de o gândire lucidă și efectivă a problemelor existente. Altfel, acestea vor deveni copleșitoare.
Care sunt problemele europene ce așteaptă rezolvări? Europa unită a rămas cu un deficit democratic grav. Se știe prea bine că o democrație doar interguvernamentală se demite, treptat, singură. Europa recentă a mărit decalajele sociale, ceea ce contrazice flagrant proiectul unificării. Statul social, cuprins în însăși arhitectura europeană, trebuie reconstruit cu idei noi, încât datoriile suverane să nu devină o povară și mai mare. Educația europeană se birocratizează de la o zi la alta, încât reconceperea fundamentelor a devenit indispensabilă. Politica energetică este, prin forța lucrurilor, pe primul plan. Integrarea economică a noilor generații are nevoie de soluții ce nu s-au mai încercat. Apatia politică ridică întrebarea dacă democrația redusă la alegeri periodice nu generează cumva, în era condiționărilor economice și a manipulărilor mediatice, doar o nouă oligarhie, în locul așteptatei Europe a cetățenilor. Diagnozele date recent societăților europene - societăți ale „forțelor ascunse", ale „riscului", ale „cinismului", ale „minciunii", ale „infantilizării", ale „indiferenței" - readuc în discuție chestiunea valorilor. Europa unită se extinde cu succes, dar nu cumva coeziunea ei a devenit o problemă? Ea nu are încă o politică externă (de aceea, Africa de Nord și Ucraina au surprins-o nepregătită), încât competitorii - China, Rusia, dar uneori și SUA - preferă discuția cu fiecare dintre țările europene. Iar faptul istoric al gestionării unui ansamblu compus din douăzecișiopt de țări, în era „globalizării", a societății „informaționale" și a „schimbării lumii", pune întrebări ce ating condiția fiecărui european.
Din nefericire, garniturile de personal de calitate îndoielnică pe care România le promovează fac din contribuția ei la dezlegarea problemelor doar o participare. Dar, fie și pe acest fundal, rămâne o datorie să se caute, cu mijloace puse la dispoziție de Parlamentul European, depășirea dificultăților românești. Pe lângă cele deja menționate, mă gândesc la normalizarea în termeni contemporani a infrastructurii, mai ales a celei de transport, la atragerea investițiilor străine directe, la reducerea decalajelor față de celelalte țări, la combinarea emigrării forței de muncă cu stabilizarea celor bine calificați acasă. Mereu virtuala lansare a agriculturii românești într-o Europă a supraproducției agricole, mărirea efectivului de lucrători în România, valorificarea strategiei Dunării, a Mării Negre și a altor regiuni ale țării rămân urgențe. Mă gândesc, firește, și la „provocările" anilor ce vin, precum intrarea completă în sistemul „Schengen", lămurirea formei de conducere a Uniunii Europene (câte viteze și cine le stabilește?), intrarea în zona Euro și, mai ales, motivarea cetățenilor pentru o Europă care are nevoie încă de soluții neîncercate în istorie și de eforturi.