Războiul de succesiune sau politica după Băsescu

Frământările din partidele româneşti sunt legate de modul în care aceste asociaţii ale societăţii civile se pregătesc să conducă statul peste cinci ani.

 Pe scurt, cine se impune acum în partidul său poate fi viitorul şef de stat la sfârşitul lui 2014. Cam aşa arată calculul, pe hârtie sau în imaginaţia unora. în mod firesc, actualii preşedinţi ai partidelor care au luptat contra lui Traian Băsescu se gândesc că deţin prima şansă. Mircea Geoană şi Crin Antonescu se simt precum Emil Constantinescu după confruntarea pierdută cu Ion Iliescu, în 1992. Numai că fostul Rector al Universităţii Bucureşti avea un avantaj. Ştia cine îi va fi adversar în 1996, adică tot Ion Iliescu, drept pentru care şi-a făcut temele şi a câştigat. Am scris atunci că a fost cel mai spectaculos proces de învăţare politică la care am asistat, deoarece Constantinescu a învăţat enorm între 1992 şi 1996.

 

Din păcate, ulterior s-a oprit, de parcă a fi preşedintele României este capătul unui drum, nu începutul său. Or, actualii potenţiali candidaţi nu ştiu cu cine se vor confrunta în 2014. Băsescu nu va mai candida.

 

Cu toate că în PNL şi în PSD pare că este un fel de luptă politică, marea confruntare se va da în PD-L. Acolo se petrece războiul de succesiune. Şi va fi un război lung. Un adevărat război civil.

 

Paradoxal, cea mai contraproductivă situaţie este în PNL. De ce? Crin Antonescu pare că nu are adversari. Nu are concurenţă în partid şi vrea să repete greşeala lui Tăriceanu de a-şi impune o echipă de mediocri “pe listă”, nu în ordinea numărului de voturi. Acest personaj politic este unul dintre misterele postdecembriste. Cu toate că vorbeşte precum un intelectual, nu este un intelectual. Face parte din acea categorie marginală a oamenilor “care ar fi putut să fie”. N-am spus că nu este inteligent.

 

N-am spus că nu este un bun vorbitor. Spun doar că e gol pe dinăuntru. Deocamdată, Crin Antonescu nu a depăşit graniţa care îi desparte pe politicienii mediocri de cei străluciţi. îi lipseşte imaginaţia politică. Şi strălucirea. Are mai multe de învăţat decît avea Constantinescu în 1992 şi dacă nu reuşeşte să-şi depăşească actuala stare de automulţumire, Doamne fereşte să ajungă Preşedinte! Lupta din PSD este caraghioasă.

 

Cei mai vehemenţi contestatari ai lui Geoană sunt exact politicienii care aduc prejudiciul maxim de imagine partidului – Adrian Năstase şi Miron Mitrea. Celor care au uitat cum a fost PDSR/PSD în perioada decembrie 2000-decembrie 2004, când era Iliescu preşedintele României, Năstase prim-ministru, iar Mitrea unul dintre cei mai puternici politicieni, le recomand două lucruri:

 

 să recitească (sau să citească dacă n-au făcut-o deja) cele trei volume de stenograme ale convorbirilor dintre liderii pesedişti, adunate în volumele Secretele PSD, publicate de Editura Ziua;

 

 să-şi amintească motivele pentru care PNL şi PD au format Alianţa DA, de teamă că PSD se va eterniza la putere, că Adrian Năstase va ajunge preşedintele României, iar Miron Mitrea, unul dintre posibilii premieri pesedişti.

 

Alegerea lui Geoană a fost o uşurare pentru cei care nu doreau PSD-ul la putere, dar nici nu voiau ca partidul cel mai puternic din România şi, de fapt, singurul partid autentic de stânga să ajungă pe mâna oligarhiei roşii. Degeaba îl combat reformiştii din “grupul de la Cluj” pe Geoană pentru faptul că a tergiversat reformele şi s-a aliat cu tot felul de “baroni” din teritoriu şi cu Vanghelie la Bucureşti! Fostul ministru de externe nu avea alternativă. Ar fi fost terminat de oamenii lui Năstase şi ai lui Mitrea dacă nu îşi făcea o bază de putere în partid. Iar Cristian Diaconescu este încă departe de nivelul la care era Geoană acum 15 ani. Când Geoană a intrat în turul al doilea al prezidenţialelor, a fost pentru prima dată când nu mi-a mai fost frică de reîntoarcerea stîngii la putere.

 

Chiar şi aşa, nu m-am dus la vot, iar pentru a vota vreodată cu Geoană la Preşedinţia României, omul mai are multe de făcut în viaţă şi politică. Mai rămâne PD-L-ul. Nu există o situaţie mai complicată decît cea din acest partid. De ce? Pentru că de când Băsescu a devenit preşedintele PD, înlocuindu-l pe “liderul fondator” Petre Roman, în acel partid nu au mai avut loc lupte pentru putere, cel puţin nu la vârf. în acel partid nu a mai existat reformă. Nici promovare meritocratică.  Nici înnoire doctrinară, în ciuda faptului că partidul s-a mutat din Internaţionala Socialistă în PPE. PD-L-ul este cel mai nereformat partid din România şi cel mai nedemocratic.

 

Este un partid pur oligarhic, căruia i se potriveşte perfect “legea de bronz” a oligarhiei, aşa cum a fost definită de Roberto Michels. Iar simpatiile din lumea intelectuală au fost pentru personajul carismatic Traian Băsescu (care a reuşit performanţa unică de a-i seduce în mod egal pe Gabriel Liiceanu şi Bercea Mondialu’), simpatiile nu au fost niciodată pentru PD-L. Am însă atîtea de spus despre PD-L, încât voi continua în numărul viitor. Nici nu contează deocamdată cine va fi următorul preşedinte al partidului.

 

Faptul că Traian Băsescu nu mai candidează este o şansă nesperată pentru partidele mici şi pentru candidaţii independenţi. în condiţiile în care PNL, PSD şi PD-L vor veni cu candidaţii slabi pe care îi ştim sau nu-i ştim încă, altcineva poate deveni preşedintele României. Şi-atunci se va schimba şi ierarhia partidelor.