Treptat, ţările din vestul Europei au ajuns la performanţe remarcabile în privinţa gradului de convergenţă a opiniilor majorităţii cu setul de reguli care guvernează relaţiile dintre oameni şi au dorit să împărtăşească şi cu boemii Orientului European această izbândă.
Nu şi-ar fi putut imagina cât le va fi de greu. în definitiv, cele două jumătăţi de continent au istorii şi înaintaşi comuni, în mare parte, tradiţii izvorâte din experienţe asemănătoare, limbi inter-traductibile, aceeaşi culoare a pielii, folosesc săpunul şi pasta de dinţi, deşi în cantităţi diferite, şi au descoperit beneficiile curentului electric în epoci comparabile. Totuşi, diferenţa uluitoare s-a dezvăluit abia puţin mai târziu: orientalilor nu le plac regulile, nici măcar atunci când sunt în deplin acord cu ele.
O regulă imuabilă, prin numărul mare de oameni care o îmbrăţişează, măcar declarativ, este aceea de a nu stâlci cu bună ştiinţă adevărul, de a nu minţi pentru propriul folos, de a nu-l înşela pe cel de lângă tine pentru a ţi-l aduce într-o postură inferioară. Dacă până la un moment dat, regula era instituită doar pentru relaţiile dintre oameni, în secolul XX, mai ales, regula s-a găsit la baza a numeroase structuri supra-statale. Uniunea Europeană, de pildă, şi-a construit un uriaş set de reguli obligatorii pentru statele membre, sub ameninţarea sancţiunilor în cazul nerespectării.
Tema cea mai fierbinte a începutului de an – după ce am nădejdea că ameninţarea fatală a flăcării violet a fost depăşită – este colapsul în pragul căruia a ajuns Grecia, ţară dată de multe ori ca exemplu pozitiv pentru ţările-problemă din jurul său. Felul în care grecii au înţeles să-şi valorifice statutul de leagăn al democraţiei, al ortodoxiei, al Jocurilor Olimpice, în versiunile antică şi modernă, ale literaturii şi tuturor artelor, apoi munţii şi marea, plajele, măslinii, vulcanii stinşi şi spiritul lor vulcanic au adus nivelul de trai al grecului mediu la un nivel greu de imaginat în urmă cu 30 de ani, înaintea aderării ţării la UE.
Regulile primite în plic de la Bruxelles şi contra-exemplele nefericite ale vecinilor, care îşi primeau plicurile dinspre Piaţa Roşie, păreau să fi disciplinat îndeajuns exuberanţa nudă şi sterilă a grecilor pentru a o face să producă bani şi prosperitate pentru toată naţiunea. Dar, cum o altă regulă imuabilă spune că “mai binele” e duşmanul “binelui”, grecii s-au plictisit repede de muncă, au decis că se pot pensiona mai devreme şi pe bani mai mulţi, la sugestia unor politicieni corupţi şi cu numeroase schelete în dulap, din tot spectrul politic, iar la final – cireaşa de pe colivă – că pot liniştiţi să încalce regula şi să mintă neruşinat la Bruxelles cu privire la datoria publică şi deficitele bugetare.
Ca un mucos râzgâiat şi fără buletin care înfige merţanul lui taică-său în primul pom întâlnit pe plajă, pentru ca mai apoi să sară la bătaie cu băieţii de la descarcerare, veniţi să-l salveze.
Situaţia Greciei e mult mai complexă decât atât, aşa încât a-ţi propune să oferi verdicte e, fără îndoială, hazardat. însă morala universală rămâne: oricât ar fi de atrăgătoare perspectiva de a le încălca, unele reguli trebuie respectate fără crâcneală. Indiferent cât de neînsemnate ar fi efectele, nepedepsirea încălcării unei reguli importante desfiinţează însăşi regula, creând precedentul.
Cel mai recent exemplu autohton este legat de acordarea titlului de cetăţean de onoare al oraşului pentru primarul din Râmnicu Vâlcea, pârnăiaş dovedit, cu executare.
înainte, zile la rând, prefectul PD-L al judeţului a refuzat să pună în aplicare decizia instanţei şi să îl suspende din funcţie. Deloc nu-mi pasă dacă omul a fost sau nu vinovat potrivit propriilor mele norme morale, nici normelor paralele după care trăiesc oamenii în Vâlcea. însă regula instituită ca loc geometric al tuturor opiniilor din România este că un om dovedit infractor nu mai are ce căuta în fruntea unei comunităţi, nici chiar dacă fusese ales.
în plus, dacă instanţa a decis astfel, atunci el merge la puşcărie, nu în panoplia de eroi ai municipiului, unde nu m-ar fi mirat într-atât să găsesc alţi băştinaşi celebri, ca Gabriel Liiceanu sau, poate, Ion Crăciunescu. Precedentul creat e cu mult mai grav decât pare: e cauţionarea unei fapte de corupţie în sânul partidului care şi-a făcut stindard din lupta împotriva corupţilor. Pe când PDL-iştii erau acuzaţi că DNA îi lucrează doar pe adversarii lor politici, contraargumentul cazului Mircia Gutău (şi Gh. Falcă, de altfel) era împins înainte ca un paratrăsnet. Acum, pârnâiaşul omonim e ţinut în braţe de oamenii de la vârful partidului, cu tot riscul încălcării grave a regulilor, scrise şi nescrise.
Regulile există pentru a fi încălcate, mi se va replica mimetic, urmărind un crez clişeistic al tuturor anarhiştilor din istorie. Scopul ultim al lor: distrugerea oricărei forme de autoritate. Asta trebuie să ne dorim, în această epocă istorică în care conceptul de autoritate politică sau socială cunoaşte forme infinitezimale? Mă îndoiesc, astfel că propun alt tip de lectură: regulile există pentru a fi puse la îndoială! Revedeţi-l pe Corneliu Porumboiu dacă aveţi dubii.
