Reindustrializez patria! Cine mai vine alături?

Reindustrializez patria! Cine mai vine alături?
Joia trecută a fost o zi cu o simbolistică specială pentru mine. Dimineaţă, încălţat în cizme de lucru şi cu casca de protecţie pe cap, însoţeam partenerul din construcţii pentru o organizare de şantier.

După doi ani de planificare pun cu mândrie canciocul cu ciment la temelia a două obiective cu specific industrial, o platformă logistică regională şi un centru de cercetare-dezvoltare - şi foarte interesant, cea mai tare senzaţie pe care am încercat-o dând cu lopata a fost sentimentul patriotic că desfid astfel de două ori detractorii României, o dată că investiţiile continuă şi a doua oară, că sunt condiţii pentru a se face investiţii în cercetare. După-amiază a fost mai dificil pentru omul de execuţie din mine. Asta pentru că, participând la discuţiile prilejuite de lansarea raportului Societăţii Academice Române (ca de obicei excepţional), am asistat la o dezbatere stufoasă de analiză macroeconomică şi politică fiscal-monetară, dificil de înţeles pentru nespecialişti şi ruptă de realitatea concretă a problemelor omului de operaţiuni - au participat la ea, între politicieni, analişti şi consultanţi de ieri şi de azi care ne convingeau că obiectivul comun este să facem ca să fie bine ca să nu fie rău. Nu eram pregătit, venind din linia frontului reindustrializării, să asist la încă o discuţie politizată despre reforme strcuturale, deficite macro, împrumuturi de pe pieţele valutare internaţionale, despre dacă sunt bune sau nu acordul cu Fondului Monetar Internaţional sau regionalizarea sau aderarea la zona euro.


Breaking news este că nu se mai găseşte personal calificat pentru operaţiuni industriale. Dezindustrializarea României a dus la dispariţia interesului dezvoltării oamenilor pentru astfel de activităţi. Dar avem o discuţie supramediatizată despre clasa 0 sau clasa I. Realitatea dureroasă este că industria chimică e profund vulnerabilizată prin închiderea combinatelor chimice de stat - există furnizori comuni care riscă să între sau au intrat deja în insolvenţă, găsirea altora va costa mai mult. Dar discutăm la televizor despre cum industria chimică din România va deveni ceva mai ceva.Tragedia multor operaţiuni este că aşteaptă peste un an pentru a primi o bursă modestă de 2-3 milioane de euro din fonduri europene pe axa Programul Operaţional Sectorial Creşterea Competitivităţii Economice - proiectele stagnează astfel iar fructul activităţilor de R&D, de exemplu, va apărea doar peste 3-4 ani, adică foarte târziu. Dar încă avem dilema dacă atragem 40 sau 46 de miliarde de euro. Adevărul teribil este că multe sectoare sunt de trei ani într-un blocaj financiar-fiscal tot mai greu de administrat. Banii pe bunurile şi serviciile contractate se încasează uneori la peste un an şi simultan apar taxe noi care obligă la amânarea de proiecte industriale. Dar aflăm că emisiunile de bonduri de pe pieţele internaţionale sunt un mare succes.

Informaţia frustrantă este că în fiecare zi România transpune în legislaţie mult prea repede directive europene care încă sunt în faza de discuţii cu industria din ţările din vest (pe care Polonia pur şi simplu le respinge) şi fără să realizeze că fără o raţionalizare corectă a termenelor sau chiar a prevederilor din regulamente ne decompetitivizăm industria. Dar angajaţii ministerelor susţin că trebuie să ne respectăm obligaţiile faţă de parteneri, deşi suntem în zeci de proceduri de infringement tocmai pentru că nu o facem. Suferinţa exportatorilor este că mediul diplomatic asistă prea puţin expansiunea economiei în străintate, mai ales în ţările emergente, în vreme ce ambasadele din Bucureşti au ca prioritate zero stabilirea de contacte comerciale. Dar, din ce vedem în fiecare zi, nu ducem lipsă de dezbateri de diplomaţie politică. Îmi doresc sincer ca politicienii, oficialii şi consultanţii să revină mai aproape de economia reală şi să fie conectaţi cu problemele concrete cum ar fi cele de mai sus ale noastre, celor din operaţiuni. Fără îndoială că pe termen mediu sunt importante temele strategice cum ar fi finanţarea deficitelor, politicile publice şi priorităţile sectoriale. Dar pentru cel care astăzi pune umărul să reindustrializeze patria sunt mai importante măsurile tactice debirocratizante şi deciziile politice mai curajoase.

 

Comenteaza