Românii n-au dorit democraţie!

Românii n-au dorit democraţie!
În anii cumpliţi de dinainte de 1989 aveam convingerea că românii îl detestă pe Ceauşescu, urăsc Securitatea, care îi urmăreşte şi le ascultă telefoanele, că îşi doresc un stat de drept, în care democraţia şi drepturile omului să fie respectate, aşa cum funcţiile şi avantajele, oricare ar fi ele, să fie obţinute după merit.

 

Mai credeam că oamenii nu-i iubesc pe lingăi, pe cei care scriu ode la adresa mai marilor din partidul comunist şi nici pe cei care se autodepăşesc în laudele şefului politic. încet-încet, cu fiecare an care a trecut, am început să-mi dau seama că m-am înşelat.

 

în ultimii ani ai dictaturii lui Ceauşescu m-am convins că cei care emigrau, începând cu saşii pe care statul german îi cumpăra prin intermediul Securităţii şi terminând cu ultimii frontierişti care reuşeau să părăsească ilegal România, nu voiau decât să mănânce mai bine şi să aibă un program mai lung la televizor. Nu puţini erau aceia care, odată ajunşi în occident, trimiteau acasă fotografii în care ţineau în braţe pulpe mari de porc, iar în jurul gâtului îşi puneau, ca nişte colane, rude de salam.

 

Maximul de fericire era să se întoarcă în ţară, în concediu, şi să se laude cu maşinile second-hand ieftine pe care reuşeau să le capete, probabil, de la nemţii mai înstăriţi. Mai târziu, după 1989, când s-a văzut că 90% dintre români au preferat la conducerea ţării un aparatcik al partidului comunist, pe dl Iliescu, am preferat să cred că oamenii nu mai au amintiri, că falsificarea istoriei, practicată în educaţia comunistă din şcoli, i-a făcut să-şi afişeze ura faţă de partidele istorice, PNL şi PNŢ.

 

Am crezut că libertatea care- şi făcuse intrarea pe uşa din faţă, în urma unei revolte populare  care a izbucnit din dorinţa de democraţie a poporului român, va rezolva în timp ceea ce o întreagă ţară credeam că aşteaptă de patruzeci de ani. Cei douăzeci de ani, cu trecerea lor molcomă şi cenuşie, m-au făcut ca acum să nu mai cred nimic din toate acestea.

 

Aveam să mă conving că, de fapt, puterea, în noua “democraţie originală” pe care o dorise dl Iliescu, a fost preluată şi dată mai departe, sub forma unei ştafete, urmaşilor acestora. Iar dacă urmaşii mai tineri nu erau neapărat de sorginte comunistă, s-a dovedit că ei erau recrutaţi şi avansaţi în funcţii după chiar non-calităţile pe care erau în stare să le dezvolte.

 

Aşa am ajuns astăzi, când, în majoritatea lor, politicienii nu sunt decât nişte agramaţi, aculturali, perfizi, mincinoşi şi proşti, nevoie mare! Dar la toate astea reuşesc să adauge o inimaginabilă supuşenie, un lichelism ordinar, pe care până şi Emil Bobu ar fi invidios.

 

 Meritocraţia visată de cei, probabil, nu mai mult de un milion-două de fraieri la schimbarea regimului comunist, a fost rapid înlocuită de mizerii umane puse pe căpătuire sau indivizi roşi de invidii şi iubitori de funcţii în stat. 90% dintre politicienii de azi sunt mărturie că lucrurile chiar aşa stau.

 

Au trebuit să treacă douăzeci de ani şi dl Traian Băsescu să fie reales ca preşedinte al României, pentru ca, în mod sigur, cei care mai credeau că românii sunt un popor, şi nu o populaţie, că democraţia atât de greu câştigată e mai scumpă decât orice alt principiu şi că drepturile omului mai înseamnă ceva pentru conducerea acestei ţări, să se convingă că toate acestea nu au fost decât un vis frumos pe care ei l-au visat; un vis care se îneacă în coşmarul ce a început acum şase ani.

 

Atunci, în mod normal, orice român conştient ar fi trebuit să ştie că drumul spre o nouă dictatură a început. Dar nu numai că acest lucru nu s-a întâmplat. Mai mult, dl Băsescu, după tot ceea ce a făcut în primul său mandat, a reuşit să câştige un al doilea mandat.

 

Că d-sa a încălcat în nenumărate rânduri Constituţia, că a pus stăpânire pe justiţie, că sub preşedenţia d-sale au reînceput ascultările ilegale ale telefoanelor şi încălcările flagrante ale drepturilor omului, se pare că pentru populaţia României nu a contat. Faptul că această populaţie a acceptat ca un alt om, care a dat numele primei dictaturi de la Ceauşescu încoace, să ia toate hotărârile în România asta nu înseamnă decât un singur şi trist lucru.

 

Acela că, de fapt, doar o mică parte dintre cei care au trăit în România lui Ceauşescu şi-a dorit, de fapt, ca ţara noastră să scape de dictatură. în rest, marea majoritate, aşa cum s-a văzut la ultimele două scrutine pentru alegerea preşedintelui, nu a vrut altceva decât un “tătuc”. Singurul progres, dacă doriţi, în mentalul colectiv românesc, a fost acela de a dori schimbarea unui dictator frust cu unul mai “popular”.

 

 Alaltăieri, dl Băsescu s-a întâlnit cu Partidul Democrat la o vilă de protocol, la Snagov, şi nimeni nu s-a întrebat (darămite să mai fie şi revoltat!) în ce calitate, preşedintele ţării, care nu este, conform Constituţiei, membru al vreunui partid politic, a avut această întâlnire. Că d-sa conduce, de fapt, România, că o conduce cu o putere şi cu nişte instrumente complet nedemocratice care miros de la o poştă a dictatură, asta nu revoltă deloc poporul. Iar dacă acest guvern va cădea, împreună cu adevăratul său şef, asta se va datora nu faptului că au călcat în picioare democraţia, ci din cauza foamei în care au adus poporul român.

 

 Lipsa de reacţie a majorităţii românilor în faţa dictaturii, a slugărniciei intelectualilor consideraţi fraudulos “elite” sau “conştiinţe publice”, în faţa schingiurii a înseşi fiinţei naţionale a acestui popor ne îndeamnă să ne gândim  tot mai mult şi să reanalizăm tot demersul acestui popor nenorocit: poate că nici revoluţia din ’89, aşa cum de mult afirmă anumiţi analişti, n-ar fi avut loc dacă n-ar fi fost hotărâtă de forţe din afara României.

 

Poate că, într-adevăr, suntem un popor de slugi, o populaţie căreia îi place să fie biciuită şi condusă de un tătuc. Poate că e bine să ne amintim că una dintre “maximele” înţelepte născute din fiinţa acestui popor se referă la un român condamnat la moarte care, în clipa pronunţării sentinţei de decapitare prin ghilotinare, exclamă: “... e bine! Putea fi şi mai rău!” Iar când cineva din asistenţă îl întreabă consternat cum poate spune o aşa mare enormitate, condamnatul răspunde senin: “... sigur că putea fi mai rău! Puteau să-mi taie gâtul cu fierăstrăul!”

 



 

Comenteaza