Fraza aceasta este, dacă doriţi, cheia în care mi-e cel mai la îndemână să-mi explic, în cea mai mare măsură, trecerea pe această lume, din care, după câte văd, am înţeles prea puţin. Constat că mai toată lumea cu care intru în contact, dar mai ales persoanele care, de-a lungul timpului, au devenit importante în economia precară a vieţii mele sunt din ce în ce mai hotărâte să părăsească România. E un gând care m-a urmărit şi pe mine încă de când aveam optsprezece ani. Din vremurile pe care mulţi nu le cunosc, dar cei mai mulţi parcă refuză să şi le amintească. De ce n-am plecat totuşi?
De ce nu plec acum, când am ajuns, poate, să fiu cel mai dezamăgit, într-o măsură în care n-am fost, poate, niciodată? Şi cum să nu fii, căci am ajuns să trăim aceeaşi situaţie din anii 1885-’90, când, ca şi acum, strângeam cureaua pentru a plăti datoriile externe? Numai că acum se cere pensionarilor să-şi tragă de la gură, de la medicamente, de cele mai multe ori cu preţul vieţii, pentru a salva incompetenţa unor guvernanţi fără nici un fel de calităţi. Ni se cer sacrificii pentru a salva incompetenţa unor indivizi, nici politicieni, nici oameni de afaceri, care au ajuns să dispună, instituind frica, să conducă un popor îndobitocit, care plăteşte foarte scump găleţile, salopetele şi cei cinci sute de mii de lei cu care şi-au vândut viitorul.
Cine sunt pensionarii, de fapt? Sunt cei de care şi-au bătut joc Ceauşescu şi securitatea lui, cei care au stat la mii de cozi, în frig şi ploaie, cei care au mâncat raţional ca să crească nişte copii ce nu sunt în stare azi să le asigure nici măcar un colţ de pâine... Li se scoate ochii liberalilor şi, în general, guvernelor ultimilor ani că au mărit pensiile... Ca şi când acest gest de reparaţie materială nu li s-ar fi cuvenit acelora care au suferit de boli, de foame, de frig, de malnutriţie şi lipsa medicamentelor zeci de ani, pe care nu-i mai ia în calcul nimeni...
Câtă nesimţire pot aduna în ele aceste “generaţii aşteptate”, generaţii de îmbuibaţi, pentru care pensionarii aceia, părinţii, bunicii lor, “expiraţii” care îşi rupeau de la gură ca ei să mănânce mai bine, s-o ducă mai bine, încât acum un premier căruia nici nu vreau să-i rostesc numele strigă la ei, îi face nesimţiţi, îi ceartă şi a ajuns în ruşinoasa situaţie de a-i condamna la moarte?
Aş vrea să se îmbolnăvească de o boală, dacă ea ar fi, şi să nu mai poată mânca nici grătare, nici mici, nici altceva, toţi aceşti fii şi fiice care nu-şi mai amintesc de ciorbele lungi pe care le mâncau actualii pensionari - părinţii şi bunicii lor -, pentru ca ei să aibă şcoală şi să poată rezista onorabil la oraş..., aş vrea să mănânce toţi aceşti copii ai pensionarilor numai jumătate din mămăliga pe care au mâncat-o părinţii şi bunicii lor ca ei să se lăfaie acum în mercedesuri şi Porsche Cayenne şi să-şi facă concediile pe Riviera Franceză... Am ajuns în aceeaşi situaţie în care un popor întreg va fi înfometat, iar la iarnă, Elena Udrea îi va striga lui Traian Băsescu: “Mai dă-le, Traiane, încă o sută de lei!”
De ce pleacă oamenii care nu mai suportă să fie umiliţi? Câţi dintre aceştia vor fi doar refugiaţi economic - categorie care nu mă interesează, dar chiar deloc, şi câţi sunt aceia care se vor pierde pe ei, care-şi vor pierde sufletele şi amintirile trăind departe de însăşi propria lor fiinţă? Cei care îşi asumă distanţa, minţindu-se, lasă în urmă amintiri pe care nu le pot “ţine” departe de locurile în care ele s-au construit. Sunt, de fapt, lucruri extrem de simple, care se întâmplă fiecăruia dintre noi. Ceea ce ne face să fim deosebiţi, la urma urmei, să putem pleca sau nu, este reverberaţia acestor amintiri, preţul, dacă doriţi, pe care îl fixăm pentru acestea la bursa propriilor noastre suflete.
Un nuc într-o curte, mirosul aerului seara târziu, privirea clară şi adâncă a unui om care, până la urmă, poate, nici măcar n-a rămas alături de tine, amintirea unei excursii, a soarelui, a unei ploi, combinată cu cea a trecerii anilor, mii de flash-uri de memorie, mici, uneori palide, alteori intens colorate, emoţia gândului pe care refuzi să-l materializezi, de teamă să nu-ţi plesnească inima... în ce mă priveşte, am înţeles că, dacă plec, acolo voi înţelege lucruri pe care, stând aici, nu le-am înţeles, şi e, poate, mai bine aşa. Riscul ca aceste amintiri sau destrămarea lor, aşa cum se spune, să-mi provoace o durere era mai mult decât eu puteam asuma.
Mi-a fost întotdeaua frică de aceste inexplicabile halouri, de acest praf de amintiri care dor. Am vrut să plec în a doua zi a anunţării câştigătorului la prezidenţiale, dar am ştiut că nu pot, chiar din cauza acestor amintiri, prea vii, prea triste şi prea frumoase, pe care ar fi urmat să le ucid cu bună ştiinţă. Aveam certitudinea că acestea vor fi cele care vor durea cel mai mult. Am rămas ca să mai pot repara ceva din ce am stricat de-a lungul vieţii. Dacă aş fi ales distanţa, asta ar fi însemnat o mai dură şi mai dureroasă înţelegere a propriilor greşeli, a propriilor opţiuni ratate, a propriei mele slăbiciuni, a propriilor mele laşităţi.
N-am plecat, fiindcă am înţeles că distanţa ucide orice posibilitate de a mai repara ceva din destinul meu, din destinul celor dragi, din al acelora cu care îmi împletesc existenţa în această ţară parcă uitată de Dumnezeu. Ce laşi în urmă? E o întrebare la fel de bună ca “Ce găseşti acolo unde fugi de tine?” E urât în România de azi, dar mai există un unghi din care unii, puţini e drept, pot privi această hotărâre care le străbate în complexitatea ei emoţională, fiinţa. Nu ştii ce ai până ce nu pierzi acel ceva.
Abia atunci realizezi că ai avut o fericire cumva chinuită, cu lipsuri, cu greutăţi. Dar aceea era fericirea ta, pe care n-o vei putea găsi niciodată în altă parte. Fiindcă viaţa nu e ceea ce trăim. E, mai ales, ceea ce ne amintim că am trăit...
