Ne-a venit scadenţa.
Ca să supravieţuim ca naţie suverană, trebuie să pricepem că e musai să murim puţin.
Douăzeci de ani am dus-o în cel mai ignobil huzur cu putinţă. Noii nababi în felul lor, amărâţii cu raţia de o coajă de pâine pe zi – într-alt fel. De-o parte, noii îmbogăţiţi, stirpe securistă aproape fără excepţii, au făcut ce învăţaseră la şcoala vieţii de partid şi de stat: au spoliat legal şi au zâmbit galeş în camerele TV sau de pe postere mari şi colorate, la festinuri electorale. De cealaltă parte, asistaţii şi-au aşteptat liniştiţi stipendiile, inventate rând pe rând de guverne dornice să-şi conserve poziţiile de putere, dându-şi votul pe baza unui singur criteriu: cine ne-a dat mai mult?
E un lux cu totul inadmisibil să-ţi permiţi, în calitate de cetăţean votant, să te doară undeva de orice alte criterii decât mita electorală, pură şi dură, cu sacoşa sau cu fluturaşul de salariu sau pensie. între cele două extreme se află o apreciabilă masă de ignoranţi, care nu s-ar duce la vot nici picaţi cu ceară. Unii preferă condescendent să se declare scârbiţi de politică. Alţii sunt scârbiţi de România sau/şi de viaţa nefericită pe care le-a hărăzit-o ursita şi îşi caută bunăstarea în alte părţi ale lumii, fiind apoi ignoraţi sistematic de majoritatea celor care organizează alegerile. Alţii chiar nu au chef să-şi chinuie sinapsele pentru chestiuni care nu-i afectează direct şi imediat, iar cauzalităţile socio-politice complexe nu sunt pentru ei decât prostii pentru filosofi bărboşi şi încercănaţi, nu pentru oameni finuţi, cărora contemporaneitatea le urlă prin sânge în ritmul iPod-ului afişat în mall.
Priviţi cifrele seci şi veţi vedea că scadenţa a sosit pentru toţi. Voracitatea recent-burghezimii creşte de la un ciclu electoral la altul, după cum cresc facturile din campanie ale aspiranţilor la funcţii politice. Apoi, spirala deficitului bugetar nu mai poate continua, în ciuda nervozităţii jumătăţii de populaţie care beneficiază de diverse tipuri de prestaţii sociale; totuşi, în ceasul al 12-lea, trebuie priceput că banii plătiţi astfel nu vin dintr-un sac fără fund, ci din contribuţiile celor care produc în economia naţională.
Până la urmă, există legi imuabile ale economiei pe care aceia care insistă să nu le înţeleagă nu au încotro şi vor suporta, în contumacie, efectele fireşti ale aplicării lor. Scadenţa e aproape şi pentru binomul politician-elector: legitimitatea şi actele politice ale primului sunt puse în mare pericol de lipsa de participare a celui de-al doilea. Relaţia celor doi e aceea dintr-un cuplu în care soţul beţiv şi nevasta adulterină sunt ţinuţi laolaltă de obişnuinţa amândurora cu abuzul, iar asta îi duce treptat la pierderea oricăror urme ale instinctului de conservare. Ori se salvează amândoi, ori li se cântă ambilor prohodul.
Noi toţi, ca naţiune, nu mai avem mult, scadenţa vine şi pentru eul colectiv. De zeci de ani ne prefacem că funcţionăm ca naţiune, într-un “stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”. Ce minciună ordinară! Ce ipocrizie! După douăzeci de ani, am rămas o sumă de indivizi, nu o naţiune. O populaţie care ocupă arbitrar un spaţiu geografic, pretinde că respectă un cod comun de legi şi se exprimă în aceeaşi limbă, indivizii par să se înţeleagă tot mai greu între ei. Scadenţa e acum, trebuie să ne hotărâm dacă vrem să fim o naţiune sau ne condamnăm singuri la executare silită. Istoria nu ne mai iartă indecizia.
Acum douăzeci de ani, Piaţa Universităţii era (încă) plină de studenţi “golani”, care, în răstimp de doar o lună, aveau să-şi afle dinţii prin rondourile de panseluţe amenajate cu răngi şi târnăcoape. Astăzi, numărul locurilor disponibile în învăţământul superior e mai mare decât cel al absolvenţilor de liceu. Schimbarea timpurilor se traduce simplu: studenţii sunt cu mult mai mulţi, iar cererile lor de azi au legătură cu mărimea burselor, a taxelor de studiu, cu numărul de locuri în tabere, stipulate într-un proiect de protocol pe care insistă să îl semneze rapid la minister, nu cu punerea ţării în albia dezvoltării unui stat de drept. Nu e acesta semnalul irefutabil că timpul s-a terminat? Şi totuşi, nu au trecut decât douăzeci de ani...
