Pentru că e un text
cum rar am mai văzut, insist asupra lui. Mai ales că e vorba despre tânăra
generaţie de regizori români, iar desfăşurarea TIFF-ului este un bun fundal
pentru asta. Vă invit să vedem cum se naşte şi până unde duce scrânteala unui
critic de film.
Articolul mi-a fost semnalat şi pus la dispoziţie de două prietene cărora le mulţumesc şi pe această cale. El a apărut într-un ziar pe care oamenii normali nu-l prea cumpără. De aceea voi şi cita din articol pasaje mai lungi, ca să vă scutesc să apelaţi la imundul jurnal. Hai să începem cu titlul: Nesimţirea trece pe la Cannes. De notat că, deşi “analizează” festivalul, autorul articolului nu a trecut pe la Cannes. S-o fi temut de întâlnirea cu nesimţirea, nu?!
Iată un prim fragment: “După cum se ştie, filmul românesc este abonat la Festivalul de la Cannes. Dar cineaştii noului val continuă să se facă de râs aici, unde participă cu filme, iau premii, dar nimeni nu le cumpără filmele să le difuzeze, iar sălile sunt tot mai goale acolo unde se proiectează un film de-al lor” De reţinut modul original în care se fac de râs cineaştii români: iau premii! Nu vi se pare genială constatarea?!
Dar să vedeţi de ce iau aceste premii: “Orice film românesc al tinerilor cineaşti care participă la Cannes se bucură de sprijinul bănesc al ICR, care le plăteşte cu sume ameţitoare articole în presa franceză şi americană. Aceste articole sunt nişte elogii bombastice, fiindcă sunt scrise chiar de autorii filmelor”. în fine, misterul e dezlegat: ICR-ul face şi desface totul în lumea culturală, pe toată planeta. După ce regizorii se fac de râs luând premii, ei se mai fac o dată de râs fiind lăudaţi în presa franceză şi americană!
Desigur, cu articole scrise de ei înşişi, după cum bine ştie autorul articolului. Sărmanii cineaşti, ce chinuiţi mai sunt, nu fac doar filme, ci scriu şi cronici la ziare prestigioase! Delirul însă merge mai departe, scenarita îi paralizează autorului din care am citat bruma de minte: “Această direcţie este rudimentară şi fără măsură. De pildă, cotidianul francez La Voix du Nord îi compară pe regizorii români Radu Muntean şi Cristi Puiu cu legendarii Ingmar Bergman şi Krysztof Kieslowski.
Ba un alt ziar, Boston Globe, comite o aberaţie şi mai oarbă: îl pune pe Puiu pe acelaşi plan cu Eric Rohmer şi Lars von Trier! (...) Şi ce mai scriu gogoşarii noştri în Boston Globe? Că filmele româneşti sunt «cinema pur» (...)Şi iată ce scriu jurnaliştii de la Le Monde, că filmele respective sunt «două scufundări reci în realismul negru al cinematografiei româneşti» (...) Un alt articol cusut cu aţă albă din această constelaţie a ruşinii a apărut în Hollywood Reporter ...”. Ca să nu vă fac prea curioşi, vă spun şi cine este autorul articolului din care am preluat nişte fragmente: Grid Modorcea, critic de film. Pentru acest om premiile sunt o ruşine, cronicile elogioase din publicaţii de mare prestigiu sunt, la fel, o ruşine. Pentru el există o singură onoare, mare, senzaţională, aceea de a scrie articole precum cel citat mai sus în ziarul lui Vadim Tudor.
Da, asta e o parte a presei noastre, partea aceea care susţine cu uşurinţă, fără să clipească, dacă interesele sau patronii o cer, că albul e negru şi că binele e rău. Trist, dar adevărat. Presa de la noi nu a fost lovită doar de criză, nu doar din cauza condiţiilor economice s-a prăbuşit, ci şi din cauza unor mercenari care, tot repetând minciuni, ajung să le creadă. Tot vorbind despre scenarii imaginare, ajung să le trăiască.
