Astăzi, sunt tot mai convins că foarte greu mă voi abţine să mă înrolez între cei care i-ar aplica nişte ouă în cap sau cerneală în faţă actualului premier.
Cât de mult pot costa 32 de voturi? Cât de mult poate ceda un moţ din Răchiţele în faţa unor cerinţe absurde ale unor politicieni cel puţin obraznici, liderii UDMR? îl cunosc pe Emil Boc de foarte mulţi ani. L-am cunoscut atunci când toţi pupincuriştii şi lingăii aflaţi astăzi în trena lui nu auziseră de el. Eram un tânăr care în toamna lui ’94 urca scările clădirii centrale a universităţii simbol al Ardealului, Babeş-Bolyai, pentru a-şi afla rezultatele sesiunii de admitere. în faţa avizierului de la Facultatea de Istorie şi Filosofie l-am cunoscut pe asistentul universitar de atunci, Emil Boc, un personaj, de altfel, extrem de serviabil şi plăcut cu viitorii săi studenţi.
Mi-l amintesc cu mare plăcere pe Emil Boc, îndrumătorul meu de an, şi cu la fel de mare plăcere pe prietenul studenţilor din timpul practicilor de vară de la Guvern, Parlament sau Preşedinţie. I-am urmărit cu mare atenţie evoluţia şi am scris de nenumărate ori că perioada 2000-2010 în istoria personală a acestui om este cu adevărat fulminantă şi impresionantă. Mi-a plăcut mult ca deputat în 2000-2004 şi am fost unul dintre cei care l-au susţinut făţiş în intervalul 2005-2008, în încercarea acestuia de a ridica oraşul după o perioadă cu adevărat neagră din istoria sa. I-am reproşat în tot mandatul său de primar un singur lucru, promiţându-i în faţă că am să i-l reproşez toată viaţa.
Nu am înţeles nici atunci, nu înţeleg nici astăzi de ce în jurul domniei sale s-a instaurat cea mai sinistră gaşcă de arhitecţi – criminali ai urbanismului din Transilvania. I-am reproşat de zeci de ori susţinerea făţişă pentru cel mai sinistru personaj din istoria arhitecturii clujene, Adrian Iancu, aşa cum îi reproşez în continuare că şi astăzi anumite instituţii ale statului sunt emoţionate în încercarea de a cerceta cu atenţie epoca acestuia în poziţia de arhitect-şef al capitalei Ardealului. în afara incapacităţii de a bloca arhitectura de manea în Cluj-Napoca, nu i-am reproşat mai nimic fostului meu profesor. Mai târziu, mi-am permis să-i reproşez promovarea unor pseudovalori în diferite funcţii şi incapacitatea de a se înconjura în biroul lui Mihai Antonescu, pe care îl ocupă la Palatul Victoria, de persoane cu expertiză recunoscută la nivel internaţional.
Aceste ultime reproşuri erau simple păreri, care, din păcate însă, văzând poziţionările premierului şi ale guvernului său din ultimele luni în faţa crizei economice, mă fac să cred că erau ca observaţii de luat în seamă de actualul premier, plesnit astăzi din toate părţile. Cu siguranţă, şi din cauza incapacităţii de a se înconjura de consilieri şi experţi care să suplinească lipsa domniei sale de cunoştinţe în domeniu. Am fost unul dintre cei care s-au bucurat sincer atunci când Clujul a dat premier după 75 de ani de “secetă”, din perioada marelui politician ardelean Alexandru Vaida-Voievod. Clujul merita să dea premier şi Emil Boc poate fi, probabil, acuzat de multe, dar nu de rea-credinţă sau ticăloşie.
Din păcate însă, ceea ce s-a întâmplat miercuri seara, în plenul Camerei Deputaţilor, vine să-mi confirme faptul că actualul Guvern răspunde şantajului ordinar al liderilor UDMR prin călcarea în picioare a însăşi limbii oficiale a statului român. Ceea ce a acceptat ieri plenul Camerei Deputaţilor, respectiv deputaţii UDMR, Independenţi şi PDL este o ruşine pentru istoria României. Oricât de multe scuze şi oricât de multe referiri la cerinţe, hotărâri şi exemple europene s-ar face pentru a justifica votul de ieri, va rămâne în istorie un singur lucru: Guvernul Boc s-a salvat prin călcarea în picioare a limbii oficiale a statului român. Şantajul fără scrupule al liderilor Uniunii nu are nici cea mai mică legătură cu doleanţele reale ale fraţilor noştri maghiari din Transilvania. Cu siguranţă, pentru fraţii noştri problemele reale sunt cele legate de criza economică şi de măsurile înfiorătoare luate de Guvernul Boc în încercarea de a salva o “corabie”, România, aflată în derivă.
Fraţii noştri sunt mai preocupaţi, cu siguranţă, de un eventual naufragiu al României decât de modalitatea în care, în realitate, oricum învaţă istoria şi geografia. Onoarea de român, de ardelean şi de moţ ar fi trebuit să-l oblige pe Emil Boc să răspundă “până aici!” cu riscul de a fi trântit în Parlament. Miercuri, pe blogul personal, am felicitat strategia inteligentă aplicată de Guvernul Boc, prin care, practic, a deturnat responsabilitatea măsurilor impopulare de la Guvern spre Parlament. La ora la care scriam acea postare nu ştiam însă că onoarea, mândria, istoria şi limba unei ţări pot fi călcate în picioare doar din raţiuni politicianiste.
După cum arată astăzi situaţia socio-economică a României, e foarte greu de crezut că actualul cabinet va rezista neatins până la Sfântul Crăciun. Merită, oare, ca imaginea şi onoarea unui om politic cu o carieră impresionantă în ultimii 10 ani să fie jucată la ruleta istoriei prin răspunsul aiuritor şi şocant la adresa şantajului absurd şi ticălos al UDMR? Cum se va simţi, oare, Emiluţ a lu’ Nuţu Năii din Răchiţelele Apusenilor când se va duce la Slujba de Rusalii, la Slujba Sfintei Mării Mari şi a celei Mici ori la Slujba de Crăciun??? Dar cum se va simţi Emil Boc atunci când va veni într-un mod sau altul la Cluj pentru a sărbători Ziua Naţională a României?
Nicolae Iorga spunea în a sa “Opinii sincere şi pernicioase ale unui rău patriot” că un politician poate ceda orice şi oricât până acolo unde, însă, acel ceva şi oricât aduce atingere suveranităţii şi onoarei poporului român. Miercuri, în Camera Deputaţilor, în Parlamentul României s-a adus o gravă atingere limbii române şi istoriei acestei ţări. Incepând de astăzi, pentru mine Emil Boc a încetat să mai existe ca ardelean de bună-credinţă.
Nu-l voi mai saluta decât, eventual, cu Jo napot kivánok, émil bacsi.
