Scurt îndreptar spre a înţelege cum e cu românii (I)

Vor fi destui care să considere că vina pentru toate relele din lumea noastră strâmtă aparţine politicienilor, de la corupţia endemică ce le este caracteristică, de la puţinătatea caracterului şi lipsa lor de scrupule.

E doar o părere naivă, reducţionistă, care evită să înţeleagă cum stau lucrurile cu adevărat.

 

Despre construirea noului capitalism din Europa Centrală şi de Est s-au scris tomuri întregi, care au încercat să explice evoluţia social-economică a ţărilor din zonă, după căderea sistemelor totalitare. Una dintre cele mai argumentate teorii, prezentată într-o carte apărută cu mai bine de 10 ani în urmă, vorbeşte despre “capitalism fără capitalişti”, referindu-se, cu precădere, la Ungaria, Cehia şi Polonia. Referinţele la România sunt puţine şi pasagere, iar studiile dedicate tranziţiei româneşti sunt puţine şi nestructurate. în ţările amintite, spun autorii, acumularea capitalistă de după renunţarea la centralismul economic tipic comunist a fost limitată de instanţele unei societăţi civile puternice şi bine educate, cu o cultură a managementului învăţată temeinic în universităţi de prestigiu.

 

 în Ungaria, de pildă, după 1956 s-a parcurs o etapă care urma să reprezinte în sine o tranziţie spre o altă formă de organizare economică, alta decât comunismul “pur şi dur”, botezată simpatic “comunism gulaş”. Varianta “deviaţionistă” găsită de maghiari a îngăduit manifestarea unor mecanisme ale economiei de piaţă, proprietatea privată – cel puţin în anumite limite –, respectarea drepturilor omului etc., aşa încât anul 1989 a găsit o tehnocraţie intelectuală capabilă să pună stavilă dorinţelor fostei clase birocratice comuniste de a pune mâna pe capitalul majoritar al statului comunist.

 

Capitalismul liliputan, dezvoltat în ochiurile economiei planificate caracteristică întregului bloc comunist, a permis evoluţia lină spre o economie de piaţă funcţională, în care statul a avut un rol descrescător şi, în general, benefic, cu toate derapajele din timpul cabinetului Gyurcsány.

 

în altă parte, în Rusia, birocraţia comunistă, beneficiind de o forţă discreţionară cvasi-totală şi de privilegiul de a gestiona în exclusivitate capitalul economic al unei super-puteri, a supravieţuit prăbuşirii comunismului intactă. în plus, transferul capitalului de stat în proprietate privată s-a realizat prin deturnarea rolului de reglementare al statului, oferindu-li-se foştilor birocraţi ocazia de a-şi însuşi direct capitalul, pe baza relaţiilor stabilite şi consolidate în timp. Intelectualitatea, societatea civilă, tehnocraţii joacă un rol infim în gestionarea relaţiilor de putere, în timp ce statul este captiv intereselor de clan politic, botezate abuziv “partide”. Acumularea de capital economic se face direcţionat, urmând direcţiile şi sensul indicat de deţinătorii pârghiilor statului. Astfel, relaţiile de putere se reproduc şi se fortifică pe măsură ce forţa oligarhilor creşte.

 

Noul capitalism nu face decât să re-traseze, pe aceleaşi coordonate, liniile de forţă ale economiei centralizate comuniste, controlate de clasa dominantă a birocraţilor.

Totuşi, unde suntem noi între aceste două extreme? Ne apropiem mai mult de un model descris drept “capitalism fără capitalişti”, ţinut în frâu de intelectualitatea tehnocrată activă în forul social, ONG-uri, presă etc.? Sau evoluăm spre un sistem oligarhic de sorginte rusă, cu mari magnaţi care-şi reglează afacerile murdare jucând pe degete o clasă politică slabă de minte şi uşor de cumpărat? Părem a fi undeva la mijloc, fără să fie exclusă posibilitatea de a o lua pe oricare dintre cele două căi.

 

Peisajul pare descris bine, dar numai parţial, de o alegorie a lui Dinu Patriciu, care reprezenta grafic evoluţia capitalismului românesc într-un documentar de neratat al lui Alexandru Solomon, “Kapitalismul – reţeta noastră secretă”. Cu mână sigură şi rece, Patriciu figurează un rechin, o balenă şi o caracatiţă, simpatice şi zâmbăreţe foc, ilustrând etape deja parcurse ale originalului nostru capitalism. Prădările începutului, acumulările din faza intermediară şi sistemul de tentacule inventat pentru apărarea prăzii – astfel crede cel mai bogat român că s-a construit capitalismul nostru actual.

 

Am zice că bate înspre modelul rus, însă numărul mic şi capitalul limitat al oligarhilor ne contrazice. Nu poţi construi ditai oligarhia atotcuprinzătoare cu un pârlit de investitor într-un holding de presă din care pleacă managerii pe capete, lăsându-l să se joace mai departe liniştit de-a baştanul. Nici cu un găinar mustăcios care a găsit primul dintre români în dicţionarul economic noţiunea de fond de investiţii şi a fentat câteva sute de mii de români, ca să se laude acum cu inteligenţa-i diabolică. Nici chiar cu un alt mustăcios mai cu ştaif, ce a dat crosa de hochei şi racheta de tenis pe stiloul Mont Blanc cu care semnează cecuri în alb pentru pipiţe gerontofile. în plus, acumulările capitalurilor lor nu s-au făcut pe baza mecanismelor cunoscute de la ruşi.

 

Au fost alţii care au pus mâna pe fostele capitaluri de stat, dar au format o clasă de înavuţiţi într-atât de disipată, încât puterea lor reală nu ajunge decât pentru mici excentricităţi automobilistice sau turistice. Mecanismele pieţei predomină în relaţiile dintre ei, ceea ce ar desemna un sistem capitalist în toată puterea cuvântului.

 

Elementul-cheie, care ne împiedică să clasăm capitalismul românesc în vreunul dintre modele, este Statul. Greoi, obez, servil, nostalgic, inept, needucat, narcisist, fanfaron, megaloman, mizantrop. Săptămâna viitoare va veni vremea unei disecţii pe viu.