Scurt îndreptar spre a înţelege cum e cu românii (II)

Greoi, obez, servil, nostalgic, inept, needucat, narcisist, fanfaron, megaloman, mizantrop. Aşa spuneam săptămâna trecută că îmi pare să fie statul român.

Dacă nu mi-aş fi amintit pe cine am caracterizat astfel, aş fi putut crede că e un tablou înfăţişând “românul”, în propriii săi ochi critic-tânguitori. Nu aş fi fost deloc departe de adevăr.

 

Greoi. Gândiţi-vă doar prin câte birouri, pe la câte ghişee, câte drumuri, câte luni trebuie să aştepte o tânără mamă ca să-şi primească banii pentru concediul de maternitate. Tocmai când nevoia banilor în familie e mai mare, atunci statul te lasă cu buza umflată, în seama propriilor strategii de supravieţuire deprinse prin studenţia timpurie. Statului îi e imposibil să se mişte mai repede în aproape orice episod care îl implică: autostrăzile se construiesc în timp mai mult decât triplu faţă de alte părţi, procesul legislativ trenează cu anii prin sertare uitate, fără vreo procedură care să zorească lucrurile, procesele în instanţe se pot amâna aproape nedefinit, cu ridicarea de excepţii de neconstituţionalitate pe motive care dovedesc nu neapărat pregătirea juridică, ci mai mult imaginaţia zburdalnică a avocaţilor. Statul român pare entitatea pentru care timpul are totdeauna răbdare.

 

Obez. Românii consideră în proporţie mare că o slujbă la stat, mai prost plătită, dar sigură, e preferabilă uneia în mediul privat, deşi pe bani mai buni. Statul le-a venit în ajutor de fiecare dată. Indiferent cine a fost administratorul politic, statul s-a umflat an după an cu angajaţi noi, pe posturi inventate peste noapte special pentru lipitori de afişe electorale şi prieteni ai lor, creându-se treptat o nouă nomenclatură de partid şi de stat, dez-ideologizată, leneşă, inertă şi imposibil de desţelenit. Deloc agreabilă la vedere, ca o salbă de colăcei expuşi la plajă, atârnând deasupra şlapilor de gumă. Nu are nevoie nici de dispreţ, nici de condescendenţă, nici de milă. Ci de tratament de specialitate. Chirurgical.

 

Servil. în studiul culturilor organizaţionale, anii 1980 au fost dominaţi de o teorie amplă a olandezului Geert Hofstede, care definea, printre alţi indicatori, aşa-numitul index al distanţei faţă de putere – care reflectă felul în care oamenii din acel areal cultural percep inegalitatea socială şi se raportează la cei pe care îi percep a deţine puterea. După mai mulţi ani, grila olandezului a fost aplicată şi în România, iar valoarea indexului s-a arătat foarte ridicată. Aveam, iată, dovada ştiinţifică a căciulelii şi slugărniciei ca trăsătură definitorie în percepţie, a unei înstrăinări deprimante faţă de cel care are puterea, a unei falii largi ce se cască între conducători – aleşi sau numiţi – şi cei conduşi. Relaţiile oarbe de ierarhie se clădesc pe mecanisme aberante, dar intrate deja în tradiţia democratică românească de dată (prea) recentă. Schimbările politice din fruntea atâtor instituţii par că durează un ciclu electoral ca să ajungă şi în cotloanele îndepărtate, iar acţiunea politică (spre deosebire de majoritatea discursurilor publice) continuă pe drumul partinizării, greşit botezată politizare, a întregii administraţii. Filonul tradiţional al servilismului se pregăteşte pentru noi epoci de glorie.

 

... Mizantrop. Mai e ceva de spus? Are cineva senzaţia că statului, eului nostru colectiv, nu i-i greaţă de fiecare dintre noi, indivizii care-l compunem, celulă cu celulă, şi-i sporim involuntar depunerile adipoase? Rând pe rând, s-a făcut că scapă de câte unii din noi: mai întâi, căpşunarii, apoi zidarii, dulgherii, bucătarii, menajerele, curvele şi peştii, criminalii în serie, studenţii, cercetătorii, profesorii, inginerii, IT-iştii, medicii s-au săturat să înghită la nesfârşit mofturile unui mizantrop atotstăpânitor, care-i măcina încet şi sigur.

 

***

 

Românii evoluează lichid într-un tablou capitalist bazat nici pe piaţă liberă, nici pe oligarhie politico-financiară. Nu suntem nici central-europeni, nici ruşi pe de-a-ntregul. Cum n-am fost vreodată nici turcizaţi, nici maghiarizaţi, nici rusificaţi, deşi aici nu ne-ar mai fi lipsit mult. Undeva la mijloc de rău şi bine. într-un capitalism în care principiile concurenţei nu-i sunt dragi nimănui, unde banul gros se câştigă de la stat, prin firme de trei-patru angajaţi, iar sub-antreprenorii nefericiţi se zgârmă în fundul buzunarelor de ultimul bănuţ, să scape de insolvenţă. Acolo unde statul joacă direct şi brutal în piaţă, îndeosebi prin geambaşii aflaţi la putere.

 

La o predare de putere, noul şef al unei societăţi comerciale uriaşe, cu capital

de stat, a primit în gestiune o cantitate uriaşă (de ordinul sutelor de mii de cutiuţe) de piuneze. Totul era doar pe hârtie – piunezele s-au facturat, au fost plătite, dar cum nimeni nu avea nevoie de ele, desigur că nimeni nu s-a prins că nu fuseseră livrate vreodată. Tânărul nostru şef s-a aşezat comod şi gânditor pe jilţul directorial şi şi-o fi zis în gând, ca ardeleanul din banc, care s-a trezit împuns în dos de o piuneză rămasă pe bancheta din tren. După ce s-a uitat atent, a pus-o uşor pe banchetă în aceeaşi poziţie şi s-a aşezat pe ea, spunând cu un oftat: “Apăi, dacă trăbă, trăbă...!”