Un film pe care îl vedem mereu “în premieră” şi în prime time, dar care pare un film în reluare. Oricât de cunoscut ni se pare filmul, sper să se reia ori de câte ori va fi nevoie. Pentru că acest film ne dovedeşte un lucru important, asupra căruia existau multe îndoieli în anii din urmă: există independenţa justiţiei. De fapt, există un nucleu dur al puterii judecătoreşti (o putere pe care nici măcar Constituţia nu o recunoaşte încă, de vreme ce în legea fundamentală a statului este poreclită “Autoritatea Judecătorească”) care funcţionează independent. Şi care continuă să ne mire. în jurul acelui nucleu de independenţă judecătorească ar trebui să se constituie cea de-a treia putere în stat, puterea judecătorească, drept putere independentă, fără de care nu are sens să vorbim despre principiul separării puterilor în stat şi nici despre stat de drept.
Dacă integrarea României în NATO şi UE ar fi depins strict de criteriile politice decisive ale democratizării (separarea puterilor în stat, independenţa justiţiei, parlament puternic, eliminarea corupţiei politice, funcţionarea instituţiilor statului în interes public, în interesul cetăţeanului), mai aveam de aşteptat vreo câteva decenii. Chiar şi după integrare, aceste criterii sunt neîndeplinite. Există mai multe explicaţii. Cea mai importantă e lipsa de voinţă politică sau nivelul devitaminizat al voinţei politice. Cele două alternează. Dacă ne uităm la cei trei preşedinţi de până acum ai României, este clar care era cel mai devitamizat şi care au fost şi încă sunt cei mai neinteresaţi de îndeplinirea criteriilor politice ale democratizării.
Nici nu ştii ce e mai rău, un preşedinte prea slab sau un preşedinte prea puternic. Cum este Băsescu, atât de puternic, însă doar prin faptul că menţine puterile în stat şi instituţiile de forţă ale statului în subordinea sa. Avem un preşedinte puternic şi un stat slab. Preferabil ar fi fost să avem un preşedinte slab şi un stat puternic. însă complicitatea votanţilor cu Băsescu, iar înainte cu Iliescu, este evidentă. Ei nu au avut niciodată încredere în instituţiile democraţiei, nici măcar în stat, pentru că nu au avut experienţa democraţiei şi nici nu pot înţelege cum este să ai instituţii democratice puternice. Dar le place să aibă un conducător “cu mână de fier”.
Personaje istorice reale sau mitice precum Carol al II-lea, Corneliu Zelea Codreanu, mareşalul Antonescu, Dej, Bodnăraş, Ceauşescu, Iliescu, Băsescu sau Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Decebal, Burebista sunt preferatele mulţimii. Nişte bieţi carismatici, la umbra cărora instituţiile statului se ofilesc şi mor.
Arestarea lui Florin Costiniu a fost un avertisment şi un test pentru nucleul dur şi independent al judecătorilor care sunt, în continuare, independenţi. Manipularea opiniei publice s-a jucat în paralel cu încercarea de manipulare a judecătorilor, iar prima sentinţă a arătat că acest joc a funcţionat. Motivarea primei sentinţe în cazul judecătorului Costiniu şi al afaceristului Căşuneanu a fost că, dacă ar fi eliberaţi, opinia publică şi-ar pierde încrederea în justiţie. Cum dracu’ să şi-o piardă când asemenea încredere nu există la cei mai mulţi dintre concetăţenii noştri sau există
într-o mică măsură la cei mai puţini?
Circul jucat de PD-L cu boicotarea posturilor private şi independente de ştiri Realitatea şi Antena 3 (de fapt, toate Antenele) ne arată cât de puţin dispuşi sunt cei care deţin hegemonia puterii în acest moment să se expună unei prese neaservite puterii. Astfel, erorile comise de aceste canale de televiziune, dar şi de toate celelalte posturi sunt trecute cu vederea. Care erori? Erorile de a face o justiţie televizată. Pentru că dacă toate aceste posturi de televiziune n-ar fi atât de dependente de a transmite “în direct” orice nimicuri, nici n-ar mai fi posibile înscenările făcute de personajele greţoase din spatele lor. Scena cu legarea de aceeaşi cătuşă a doi oameni importanţi din domeniul lor de activitate, dar şi corpolenţi, bătrâni, umiliţi în faţa camerelor de luat vederi, este demnă de antologia abominabilului politico-justiţiar care ne guvernează. Totul este regizat din perspectiva unor procurori servili, incompetenţi, pentru care nici măcar nu există prezumţia de nevinovăţie.
în comparaţie cu aceştia îi putem percepe pe judecători cu totul altfel. Există şi judecători incompetenţi, corupţi, influenţabili, dar cu cât urci în ierarhia judecătorească şi a apelurilor ori recursurilor, probabilitatea de a-i întâlni scade. Desigur, Cătălin Voicu rămâne un personaj sinistru, dar aşa era, chiar dacă n-ar fi făcut nimic. Când l-am văzut prima oară la televizor, aş fi jurat că seamănă cu un serial-killer. Aceea era o simplă impresie. Din punct de vedere legal însă, aparenţele nu trebuie să joace nici un rol.
La fel a fost şi cu celebrele înregistrări. Care, de fapt, nici măcar nu sunt probe. Indiferent de verdictul final pe care îl vor da judecătorii, de dorit este ca justiţia să împiedice reglarea conturilor dintre diferitele grupuri de interese chiar în justiţie. Altfel, chiar că îşi pierde independenţa minimă de care se bucură datorită unor judecători drepţi. Nu datorită sistemului. Mai există şi puterea exemplului, la care se poate apela cînd instituţiile funcţionează greoi. Câţiva judecători drepţi îi pot trage după ei pe toţi ceilalţi.
