Statul-partid

Statul-partid
Se vântură de mult timp în spațiul public, în retorica politică și în vocabularul cotidian formulări sau sintagme precum ”partidul-stat”, ”partidul-prezidențial”, ”partidul de guvernământ” etc. Ele fac parte dintr-un vocabular specific atât în arena democratică cât și în cea de la periferia acurateții discursului democratic.
Abonează-te pe   Poza noua 31.03.2021
Pentru mai multe informaţii de ultimă oră vizitează pagina principală ZIUA DE CLUJ

Trebuie să recunoaștem că, dincolo de alegerile câștigate într-o cvasi-unanimitate de FSN în mai 1990, s-a început imperceptibil dar consecvent cristalizarea nu atât a unui partid-stat cât mai ales a unui stat-partid. El își are originea în așa-numita ”poporație” electorală, ostatică a unui partid dar mai ales ostatică a unei catalepsii electoraliste și partinice care hipertrofiază partidul în mod supra-democratic și supra-electiv. Au existat o serie de dezbateri în lumea politologilor pe seama defecțiunilor democrației elective și de reprezentare prin intermediul partidelor. Dacă în cazul Marii Britanii s-a constatat că partidele și parlamentul ca ”oligarhie parlamentară” își dispută fructuos puterea cu monarhia, în cazul celorlalte țări democratice partidele devin ele însele o ”democrație de succesiuni monarhice”. Acest lucru este valabil în condițiile în care prin procedura electorală se aleg cei mai buni, cei mai capabili să reprezinte societatea, astfel încât, în plan secund, se instituie o tendință ”aristocratică” în condițiile erodării permanente sau reversibilității mandatului imperativ. Partidele reprezintă structuri simbolice, adevărate monarhii elective, aspect îndepărtat de J. J. Rousseau când afirma,în epoca fondărilor democratice, că ”democrația este directă sau nu este deloc” și, la fel, îndepărtat de proiecția lui Raymond Aron privind ”regimurile constituționalist-pluraliste”. În datele unor astfel de opinii există o opoziție permanentă și sfâșietoare între ”democrația consensului” și ”democrația majoritară”.

Statul-partid produs în urma proceselor electorale și a tuturor mecanismelor regimului democratic își extrage seve ascunse dar puternice din regimurile și din construcțiile politice totalitare, fertilizat în permanență de un fond mental colectiv, puternic ideologizat de sistemul comunist. Pe acest fond mental colectiv s-au însămânțat producții ”bogate”, reprezentate de radicalismul naționalist al anilor 1990 – 2000, anti-occidentalismul, conspiraționismul amenințător venit din afara țării care au patentat, pentru o anumită perioadă, reflexe și un imaginar în care statul-partid devine salvator și mântuitor pentru ”liniștea noastră”. De la utopii vulgare extrase din ”cetatea soarelui” (grăitoare fiind în acest sens lozinca electorală a FSN din 1990 ”Iliescu apare, soarele răsare”), până la solstițiul de iarnă (solstițiu, termen care se traduce prin soare care stă, este o expresie construită exact ca și cea referitoare la noțiunea de justitium care înseamnă oprire, suspendare a dreptului, a legii) al partidelor câștigătoare din 11 decembrie 2016, s-a instalat un clișeu al votului popular sacralizat în permanență, invocat într-un exces de legitimare și care devine,în cele din urmă, ”supra-democratic”.

Statul-partid sau statul de partid își realimentează toate metabolismele prin invocarea acestui vot și vrea să configureze o realitate impunătoare și impunitivă, centrată de un astfel de partid. Astfel, dacă ”poporul a votat”, legea este suspendată. Votul popular este echivalentul legii dar și mai mult, deasupra legii, după cum adevărul și dreptatea s-ar afla într-o similitudine, iar legea suspendată de voința majorității susține, astfel, edificiul statului-partid. Înlocuirea statului de către partid echivalează cu o confuzie inadmisibilă a regnurilor social-politice, după cum, subiectul ar fi deopotrivă și predicat într-un ilogic recurs tautologic. Statul-partid în acest caz se desparte de lege și, în al doilea rând, creează o uriașă prăpastie în raport cu restul țării și al societății. 

Statul-partid este unul invaziv în administrarea țării, întrucât gestiunea administrativă nu este doar marcată partinic o dată cu succesul electoral, ci această gestiune este continuă, dincolo de ciclurile electorale. Ea poate fi comparată parțial cu ceea ce putut însemna gradul sau coeficientul de complicitate socială, de subscriere la comunism de către o bună parte din corpul social. Această subscriere partinică din partea societății este în cazul regimurilor post-totalitare una dintre caracteristicile dependențeide statul-partid prin așa-numita ”liniște” și stabilitate toxică induse de comunism. Din această perspectivă, statul se repliază în partidpe o traiectorie de la partidul-stat din perioada comunistă la statul-partid din perioada post-comunistă. Statul va rămâne pentru mult timp ostaticul partidului. În condițiile rupturii de comunism, statul-partid se insinuează în mod impertinent ca singurul priceput să gestioneze țara, singurul care este capabil să asigure liniște și siguranță în virtutea exercițiului și a experienței din epoca trecută. 

Statul-partid este un stat liniar, se reproduce pe sine fără achiziții novatoare consistente, ci doar strict formale. Statul-partid este prin urmare un stat protectiv al liniștii încremenite, presărată cu mineriade – dacă ne gândim că Ion Iliescu afirma neistovit că regimul CDR dintre 1996 – 2000 a fost un regim ”aventurier” și ”iresponsabil”. De cele mai multe ori, poporul a votat statul-partid, al liniștii și al ”confortului”, al așteptărilor soteriologice. 

Statul-partid tinde în mod permanent să substituie funcțiile statului, să substituie puterea statului cu puterea partidului. Constantin Stere, în perioada interbelică, a formulat pentru prima oară noțiunea de stat-partid și a oferit o interpretare pătrunzătoare a acestui stat-partid pe baza analizei social-democrației românești. Astfel, el afirma că, dacă la început social-democrația era partidul muncii în confruntare cu partidele capitalului, treptat, statul-partid reprezentat de social-democrație începe să își revendice rolul de singur antreprenor atât al muncii și al claselor sociale sărace cât și ca antreprenor politic sau, mai exact, să devină unicul antreprenor al puterii în societate. Statul-partid este, așadar, cel care confundă tipurile de antreprenoriat politic, social, administrativ, alimentat în permanență de o cultură politică și electorală încremenită, dar nu mai puțin eficientă și subscrisă definitiv populismului și unei demofilii desuete. Ne vom afla, în acest fel, pentru mult timp sub zodia statului de partid sau cea a confuziei hegemonice între stat și partid. 

Alături de această subordonare a statului, varianta statului-partid se află în momente rare în stare de retragere sau de recul, specifică unei semi-hibernări când, asemenea balaurului din gura peșterii cu ochiul semi-deschis, supraveghează și funcționeazăîncă. Cu toate aceste perioade de recul, statul-partid nu se reformează, nu se schimbă, este imuabil și atemporal. El este ereditar și reproductiv. Din această ipostază, statul-partid produce o cultură politică și electorală de factură domestică, de familie, puternic fidelizată. Există situații covârșitoare când fiecare membru de familie în traseu generațional votează același partid. Din acest motiv, statul-partid este unul al votanților și mai puțin unul al majorității cetățenilor. Statul-partid este generos și munificent. Spre deosebire de alte tipuri de partide, el își răsplătește susținătorii, începând de la nivelul activiștilor și până la ultimul votant.

Statul-partid se compune dintr-o mulțime de susținători care se profilează ca o societate mută și, mai mult decât atât, ca o societate cu o identitate ascunsă, tainică, dar eficientă. Ea trăiește într-o discreție strategi întrucât acești votanți nu își etalează public opțiunile de vot, ascunzându-se sub formularea ”am votat cu cine trebuie”. Această societate, a votanților statului-partid, este impenetrabilă în ceea ce privește opțiunea de vot, evitând confruntările publice în care se etalează opțiuni deschise, exprimate și competitoare. Statul-partid este dominat de o psihologie colectivă rezistentă și imperturbabilă. Acest lucru se poate constata din rezultatele edițiilor electorale din mai 1990 și până în decembrie 2016. Societatea votanților statului-partid este mai mult decât una a opțiunilor de stânga, este în plus o societate a rezistenței din proximitatea comodității, a protecționismului, a paternalismului politic și social, infuzat de regimurile totalitare. 

În sfârșit, statul-partid, în interiorul structurii sale ambivalente, supralicitează elementul sau componenta ”partid”. Se cultivă o adevărată mistică a partidului supra-personal, sacralizat. Partidul este un personaj colectiv, extramundan, abstract, detectabil în formulări precum: ”partidul vrea”, ”partidul cere”, ”partidul a zis”, ”partidul ne cere” sau chiar cele din vecinătatea discursului politic și ideologic al partidului comunist, precum ”partidul e în toate cele ce sunt și în cele ce mâine vor râde la soare”. Este de fapt o ascundere a exercițiului și a competițiilor democratice sub pulpana partidului. În esență, statul-partid înseamnă statul care capitulează în fața partidului triumfător, iar în acest caz, este vorba de o societate a unui conformism precar și a unui partid care se va situa întotdeaunadiscreționar. 

 

⇒ Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte ZCJ.RO pe FACEBOOK şi pe Instagram

loading...
Comenteaza