Sunt, şi eu, un “biet” vot din diaspora...

Cu câţiva ani în urmă am fost la o conferinţă de presă organizată de Consulatul Român în New York cu ocazia vizitei ministrului de interne de atunci. Cei vreo câţiva care scriu la puţinele aşa-zise ziare româneşti publicate aici m-au uluit prin dovada de “înaltă dibăcie ziaristică”.

L-au întrebat cu ură pe ministru de ce sunt lăsaţi "ţiganii" să circule liberi în afara României. I-au dat şi câteva soluţii: ori să nu li se elibereze paşaportul, ori, de ce nu, să fie întorşi din drum la graniţă. Motivul cererii lor neoficiale era acela că, vezi Doamne, din cauza "prestaţiei carieristice" a rromilor prin ţări ca Franţa şi Italia, duzinei de ziarişti emigranţi îi era ruşine să mai spună în public faptul că sunt români. Desigur, indignarea am păstrat-o pentru mine. Ministrul a încercat să le explice că suntem cu toţii o apă şi-un pământ, iar ţara noastră a devenit membră UE, cu drepturi şi îndatoriri depline. Deci fără discriminări etnice. Dar nu despre rromi vreau să vorbesc, ci despre un alt grup care "şi-a auzit" la fel de multe, mai ales rele, din partea majorităţii românilor, cam la fel cum au păţit-o şi ţiganii. Diaspora. Îmi dau seama că diaspora şi rromii nu sunt temele cele mai apropiate de sufletul celor de acasă, aşa că o să încerc un exerciţiu de sinceritate al celui care şi-a părăsit poate definitiv sau poate temporar ţara.

Încă de când a înclinat votul către preşedintele Băsescu, această mică populaţie din afara graniţelor a ajuns să fie discutată serios; în termeni politici, nu numai financiari (şi mă gândesc aici la banii "căpşunarilor" pe care se baza atât magazinul Metro în preajma Crăciunului şi la "micii antreprenori" care şi-au deschis, aşa cum îmi place să le numesc, "afaceri cu blocuri", cei pe care şi Băsescu se baza, probabil, când vorbea optimist de PIB). Mi-am dat seama că e posibil să nu mai fiu percepută simplu, ca româncă, ci ca româncă "plecată în afară". "Coada" asta între ghilimele nu-mi face neapărată plăcere, dat fiind că are de multe ori conotaţie negativă. Decizia de a emigra aduce după sine nişte riscuri pentru care nimeni nu te pregăteşte. Pe lângă multe, pe care nu am să le menţionez, fiind poate prea personale, unul mai important este acela de a deveni "nationless", om fără naţiune. A fi fără naţiune este, din punct de vedere psihologic, o situaţie cel puţin la fel de gravă cum este aceea a unui copil abandonat şi dat spre adopţie la o vârstă relativ înaintată. Pe de o parte, emigrantul pierde legătura cu ţara-mamă; pe de altă parte, ţara adoptivă nu oferă un pământ fertil (din punct de vedere psihologic-personal) pentru a-i creşte noi rădăcini. Omul dezrădăcinat îşi caută confortul aflându-se fizic într-un loc şi sufleteşte la sute sau mii de kilometri.

Evident, nimeni nu pleacă din ţară decât dacă o alta îi oferă ceva mai multe oportunităţi. Sau, cel puţin, pleacă având această convingere. Succese mici se pot înregistra, însă emigrantul devine cetăţean al ţării adoptive fără ca, într-adevar, de multe ori, să facă parte din ea, identităţile celor doi nefiind poate niciodată congruente. Foarte simplist, el nu participă la vot. Simte că cerşetorii "nu-i aparţin" şi că mâncarea nu e ca la mama acasa. Îmi spunea un bun prieten că niciodată n-am să mă regăsesc în vreo altă ţară decât în ţara mea. Îmi pare rău să-l contrazic. Adevărul este că acum nu mă simt confortabil în niciuna dintre ţări. Însă confortul nu are nimic de-a face cu actul de a vota. Dacă în continuare aleg să fiu departe de România, nu înseamnă că aştept ca, în lipsa mea, lucrurile să se schimbe în bine acasă, pentru a culege potenţiale roade la care au muncit alţii. Ci doar că am învăţat, fără să vreau, să trăiesc o viaţă de emigrant care nu depinde de o anumită stare "per se", ci de mici activităţi ce umplu o zi. Şi cum teatrul este teatru peste tot, Puccini încântă la fel, magazinele oferă aceleaşi bunătăţi, presa este plină de "Columbeni" locali, graniţele dintre America şi România ar putea încet-încet să se ştergă. Diferenţa constă în nuanţe.

Există şi o parte bună în a experimenta această alienare involuntară. Relaţiile, atât cu ţara-mamă, cât şi cu cea adoptivă sunt raţionalizate la modul obiectiv: vezi că a ta nu este atât de groaznică şi că cealaltă nu este taman ce te-ai aşteptat să fie. Iar faptul că eu îmi iubesc ţara de la distanţă e, poate, mai important şi mai sincer decât actul celui care şi-o urăşte locuind în ea. M-a întristat când un ziarist din Cluj m-a apostrofat, spunându-mi că mie îmi este uşor să scriu atâta timp cât stau "la căldură". Evident, încerca să sublinieze că situaţia mea este mult favorabilă în comparaţie cu a lui. N-am reuşit să-mi imaginez cu exactitate ce înseamnă, în viziunea lui, "la căldură". Tragedia lui de a trăi acasă, aşa cum a lăsat să se înţeleagă, nu este tot una cu tragedia mea de a trăi aici. E adevărat. Însă ceea ce rămâne este faptul evident că amândoi putem vorbi deci de o tragedie. Motivele pentru care votăm amândoi poate că nu sunt aceleaşi. Ale lui sunt, probabil, pragmatice. Ale mele sunt, poate, romantice. Dar, în acest caz, diferenţa de nuanţe nu contează. E posibil ca noi, emigranţii, să fim oamenii aceia care au nevoie să experimenteze viaţa trăită şi în alte locuri, ca să poată alege să se întoarcă în ţară. Este ca într-o relaţie în care numai infidelitatea te-a făcut să preţuieşti iubitul/iubita pe care l/-ai părăsit/-o...

Ne dăm mai apoi seama că perfecţiunea nu este ataşată de nicio ţară, de niciun popor sau sistem politic, la fel cum nu este ataşată nici de un om anume. Acum patru ani m-am dus în ziua votului la Consulatul Român. Am văzut pe la 2 după-amiază un cuplu de oameni în vârstă, îmbrăcaţi ca în zi de sărbătoare: el, la costum şi proaspăt bărbierit, ea, cu eşarfă şi broşă colorată în piept, intrând agale şi cu zâmbetul pe buze în secţia de votare. Deşi sunt aici de când au început "a treia tinereţe" şi fără gânduri de a se întoarce prea curând acasă, cei doi au spus "prezent" la fiecare tur electoral. N-au lipsit nici măcar când ea a fost uşor bolnavă cu de-ale bătrâneţii. Dar şi-au făcut dinainte "temele". Ştiau cu cine votează şi de ce. Însă necunoaşterea răspunsului la cele două întrebări care se pun în cazul exprimării votului nu este numai caracteristica diasporei. Îmi pare rău să o spun, dar nici cei de acasă nu dau dovadă de conştiinţa votului.