Suprema uşurătate a mulţumirilor

În ţările civilizate, pe care le studiem după nişte formule clare - aşteaptă oamenii în linie în staţia de autobuz? reduc volumul muzicii în metrou? reduc viteza înainte de banda de pe marginea străzii? - cerutul scuzelor şi mulţumitul excesiv a devenit boală cronică. Dacă nu mulţumeşti sau ceri scuze de zece ori pe zi, probabil că ai petrecut o mare parte a timpului în casă. Alfel, mulţumitul este preventiv şi cerutul scuzelor se face în avans. Scuze că vrei să avansezi, scuze înainte de a răspunde la o întrebare în clasă (evitând potenţialele critici în cazul în care răspunsul nu este cel aşteptat), scuze că, în încercarea de a te strecura printr-un spaţiu relativ strâmt, ai putea să loveşti pe cineva. Mulţumeşti apoi, un mulţumit sonor şi "zâmbit" amabil, deşi ţi-ai ţinut respiraţia până când ţi s-au înroşit obrajii şi ţi s-au umezit tâmplele de transpitraţie, concomitent cu suptul burţii până când talia atinge centimetrii din tinereţe, mulţumeşti, deci, că n-ai atins pe nimeni. Deşi nimeni nu a catadicsit să-ţi facă vreun pic de loc, făcând, concomitent, şi scuzele iniţiale de prisos. Dar ai tăiat un "mulţumesc" şi un "scuze" de pe listă dintr-un foc: zâmbeşti în sinea ta, fiindcă mai ai de spus asta (doar!) de vreo 8 ori, că să treci civilizat şi peste această zi. Civilizaţia excesivă ne face să investim prea mult în a nu spune ce avem în minte. Când cele două devin automatisme verbale, "scuze" şi "mulţumesc" nu-şi mai primesc respectul cuvenit în contexte reale. Deşi născute din onestitate, fiindcă cel care le rosteşte doreşte şi impune un răspuns la fel de onest, ele nu şi mai au propria măsură. Aşa că discuţiile despre vreme, de exemplu, această amabilă şi nevinovată conversaţie devine lipsită de orice valoare.
Evident, un adevărat "mulţumesc" pecetluieşte un gest pe care, cumva, nu îl meritai în totatlitate. În acest caz, mulţumeşti pentru un serviciu, un compliment, când accepţi sau refuzi o ofertă, când vânzătorul de cafea îţi urează o zi bună, dar şi când ai obţinut un număr de voturi care te-au propulsat din bucătăria apartamentului din cartierul Mărăşti direct în fotoliul capitonat al camerei deputaţilor... Îmi imaginez că cel din urmă este un sincer "mulţumesc", deorece recentul deputat ştie că voturile sunt o oglindă a listei lungi de promisiuni ambigue fără o susţinere "tehnică" clară. Aşadar m-am trezit luni dimineaţă "butonând" facebook-ul pentru a vedea mulţumiri dintre cele mai elaborate, umile pe ici pe colo ("celor care au crezut în mine"), mici aroganţe pe alocuri ("ştiam că o să câştigăm"), sincere sau mai puţin sincere plecăciuni ("fără ajutorul dumneavoastră, nu puteam").
Toate astea, după luni întregi de eforturi susţinute: încordare a muşchilor abdominali, efort sublimat în tâmple umezite de transpiraţie, doar-doar reuşesc să se strecoare direct din cartier în Parlament. Şi-au ţinut respiraţia zâmbind la "şedinţa" de strângere de mâini, la întâlnirile cu alegătorii pensionari, de la casa de bătrâni, s-au concentrat când au ridicat excrementele prorpiilor câini, dând un exemplu de civilizaţie populaţiei, când au arătat cu degetul, şi, mai ales, când au fost arătaţi cu degetul. Au transpirat intelectual, în fiecare dimineaţă când au postat mesaje pe platforma electorală on-line, gen:"să reclădim demnitatea", "să luptăm pentru idei, pentru principii, pentru proiecte", "agrigultura izvor de bunăstare", etc. Ţi-au obosit muşchii fleşcăiţi când au dansat hora unirii de 1 Decembrie, şi au supt burţile când au pozat cu oameni bătrâni cu mâinile crăpate, când au citat, "cultural" din Churchill sau din Eliade, şi au terminat epuizaţi, fiecare mesaj, cu un sincer "Doamne-ajută!". Au făcut eforturi uriaşe să "dea bine pe sticlă" în "confruntări electorale" televizate, atât de minuţios pregătite încât au reuşit să umple ore întregi fără a spune mai nimic. Şi-au ales poziţii şi atitudini care să-i facă mai umani atunci când au pozat pentru panourile electorale. Şi în sfârşit pot răsufla uşuraţi rostind acum "mulţumesc"-ul final, atât de mult aşteptat. Patru ani de răsuflare uşurată. Patru ani de răsfăţ, de somn în parlament, de uns cu alifie mâinile uscate de la atâta strângeri de mână. Sub 50 la sută prezenţa la vot. Vremea, vorbăria goală de lift, a devenit cel mai fierbinte subiect. Dacă iarnă era ca vară, scorul ar fi fost, probabil, altfel. La polul opus, alţii zic că vremea a ţinut cu ei. Electoral răsufla şi el uşuraţi simţind că şi-au făcut datoria civică în statul democrat în care trăiesc. Ceilalţi au mers la vot şi i-au scutit de prezenţă. Încă doi ani nu se mai votează, şi cu toţii ne putem odihni şi umfla înapoi burţile. În oraş, căsuţele poştale nu o să mai fie pline de afişe nedorite, de tot felul, care doar ne puneau serios pe reciclat. Acum o să primim iarăşi numai broşuri publicitare de la Ikea, cupoane de la Carrefour, şi un număr de facturi cu care ne-am obişnuit deja. Şi viaţă noastră îşi reia ciclul normal, nimeni nu ne confruntă şi nu trebuie să confruntăm pe nimeni, tâmplele noastre sunt perfect uscate şi burţile pline de ... aer ... Aşa cum v-am spus, în ultilul timp observ un exces de amabilitate, aşa că scuzaţi-mă, mulţumesc şi Doamne-ajută!